*Dimineață*
Mă trezesc de dimineață și îmi aduc aminte de ce am auzit aseară. M-a bufnit râsul, astfel trzindu-i pe toți. M-au întrebat de ce râd atât de tare, și le-am spus să tacă și să vină după mine. M-am ridicat din pat, și tiptil am mers până în camera alăturată cu ceilalți în spatele meu. Am deschis ușor ușa, și Ane cu Yukki dormeau sub pătură amândoi dezbrăcați. Ceilalți au început să râdă în hohote, însă Klaus a avut ceva de zis. A adus o găleată cu apă și gheață și a turnat pe cei doi. Aceștia au sărit ca arși din pat, noi râzând ca proștii. L-au înjurat puțin pe Klaus, iar după s-au îmbrăcat și au coborât jos să i-a micul de jun cu noi. Kaya se ridică de la masă și îi dă cu farfuria în cap lui Yukki.

-Pentru ce a fost asta, idioato? Yukki.

-Aseară ai fost să te ... cu asta! Kaya.

În cameră s-a făcut o liniște mortală. Care a fost spartă de Ash, fiindcă de acum așa îl v-a chema.

-Ce se întâmplă aici? Ash.

-Nimic. Toți în cor.

A privit nepăsător și a plecat în bucătărie. Liniștea a domnit din nou în încăperea plină cu adolescenți plictisiți. Însă din nou, a fost spartă de Dilăn care a intrat pe geam sărind la mine. A sărit pe mine și mi-a înfipt un cuțit în umăr. Am oftat puțin și m-am ridicat lovindu-l de toți pereți.

-Prostule! Ai uitat că sunt vampir. Eu

Nu a spus nimic. A ieșit pe unde a intrat, și a început să strige. Din spatele gardului care despărțea curtea de pădure, apăru-se o droaie de demoni. Toți am privit uimiți și puțini speriați când i-am văzut.

-Se pare că războiul începe acum. Alle

-Repede, după arme. Ane

Am fugit toți și ne-am luat armele. Chiar dacă eram niște creaturi, tot aveam nevoie de arme. Stăteam lângă geamul spart și priveam spre pădure.

-Deci? Cine iese primul? Yukki

Vedeam că nici unul nu se oferea, am oftat furioasă și am sărit pe geam. Official, atunci începuse războiul. M-am năpustit spre Dilăn, lovindu-l puternic cu unul din pumnalele mele. A sărit pe mine blocându-mi mâinile. Când să-mi înfigă același cuțit în inimă, un val de apă îl doborâse de pe mine. M-am uitat în sus și am văzut că Klaus mă ajuta-se.

-Mersi. Spun eu în timp ce mă ridic.

După ce am spus asta, toți și-au făcut curaj și au sărit la luptă. E o adevărată bătălie aici. Luptam cu toți din greu, dar erau prea mulți demonii aici. Eram depășiți numeric cu vreo 500 de ori. În timp ce mă luptam cu Sofia, o văd pe Alle căzând la pământ. Nervi mi-au cuprins fiecare părticică a corpului, făcându-mă să mă transform în totalitate într-un vampir. Am doborât-o pe Sofia, și am fugit la Alle. Am ajutat-o să se ridice, și am încasat un băț în cap din cauza ei. Am dus-o cu cea mai mare viteză în casă. Era rănită.

-Haide dhampirule, știu că poți să reziști. La naiba.

Mi-am mușcat încheietura, dându-i să bea din sângele meu. S-a trezit, însă nu mai era în stare de luptă, așa că a rămas în casă. Am coborât înapoi la luptă. Când am văzut aceea imagine am fost îngrozită. Toată lumea înafară de Kaya și Alex, zăcea pe pământul rece. Am căzut în genunchi începând să plâng. M-am ridicat după câteva minute, și am fugit în ajutorul Kayei. Am ajuns în spatele lui Alex, și l-am doborât, ca apoi Kaya să-l omoare. Zis și făcut, a căzut pe jos mort. Atunci i-am spus.

- Mi-ai ucis prieteni. Te voi ucide de câte ori e nevoie. Eu

I-am luat pe toți de pe jos și i-am dus în casă. Am căzut în genunchi când l-am pus pe Yukki jos. Lacrimile și-au făcut apariția pe fața mea. Am țipat cât am putut de tare, asta făcându-le pe Alle și Kaya să vină într-un suflet la mine. Kaya m-a luat în brațe încercând să mă liniștească. Nu îmi venea să cred că acum câteva ore toți erau vi și zâmbăreți, iar acum, acum nu au nici o expresie facială. Am stat și am plâns lângă ei toată noapte. Până când în fața mea a apărut Sofia.

-Ce mai vrei? nu mi-ai făcut destul rău deja? Eu

-Liniștește-te! Sunt aici să te ajut. Ea

-Și de ce m-ai ajuta? Eu

-Fiindcă îmi pare rău. Am fost un înger cândva, am sentimente. Ea.

Nu am mai spus nimic, doar am stat și am privit în timp ce ea stătea și bolborăsea ceva pe acolo. După cam 1 oră de stat și privit, toți s-au trezit ca prin minune. M-am ridicat mirată vrând să-i mulțumesc lui Sofi, însă ea a dispărut. I-am îmbrățișat pe toți și le-am spus tot ce s-a întâmplat. Se uitau la mine mirați când le-am zis că au murit și înviat după. I-am mai îmbrățișat odată și am plecat toți la somn, fiind extenuați. Știam că războiul nu s-a terminat. Aveam încă presimțirea că deși Alex e mort, cineva încă trăiește. Prinsă în gândurile mele, am adormit.


Next la câteva păreri.

P.S- Băă, am scris 1139 de cuvinte. Să nu spuneți că e scurt că vă omor de tot. Așa, acum că am scris atât de mult, mă aștept și la păreri foarte lungi. Spor la citit.