Sub lumina lunii

Sub lumina lunii
Era din nou seară. Încă o seară răcoroasă din primăvara târzie... Castelul Wildsor se profila dincolo de dealurile întunecate ce se zăreau oriunde în jur. Era un castel mare, din piatră, care totuşi nu te îndemna să te apropii. Lângă el se zărea o casă micuţă şi albă cu o uşă neagră. Noaptea se lăsa peste bătrânul castel cu repeziciune deşi luminile sale refuzau să se stingă.
Lois, stăpânul castelului Wildsor, scria din nou la masa din biroul său întunecat, la lumina slabă a unei lumânări ce dădea să se stingă. Lumina leneşă a lunii trasa dungi pe obrazu-i fin şi pe grumazul său alb ca marmura. Părul său negru era ciufulit acoperindu-i fruntea netedă. Părea îngândurat... Puse condeiul jos şi privi un timp foile îngălbenite ale jurnalului. Reciti ce scrise:
,,Carmen era din nou acolo... Era încă o seară liniştită de vară. Luna îşi trimitea razele calde ce îi mângaiau chipul. Lumina trasa dungi leneşe ce îi luminau ochii. Stătea pe banca stacojie privind spre cer... Mă întrebam ce gânduri o frământau. Părea tristă... Ochii ei mari şi căprui păreau timizi şi retraşi...O priveam curios. Voiam să mă apropii de ea...
Îşi întoarse încet privirea şi o clipă am putut vedea în ochii ei trăiri, poveşti şi vise... O clipă doar şi apoi am zărit din nou în a sa privire teamă... Mă întrebam ce simţea cu adevărat... M-am ridicat încet de pe bancă şi m-am îndreptat şovăind către ea.
M-am aşezat lângă ea şi i-am spus:
-Bună, Carmen!
Ea tresări surprinsă şi spuse timidă:
-Um… Bună, Lois…
I-am luat uşor mâna şi am împletit-o cu a mea. Ea mă privi cu sfială şi spuse plină de teamă:
-Ce faci? Dacă ne vede cineva... Nu aş vrea să ai necazuri din pricina mea... Ar trebui să...
I-am apăsat uşor buzele trandafirii cu degetul.
-Trebuie să îţi spun ceva... am spus eu privind-o în ochi.
Ochii ei căprui scânteiau în lumina stinsă a lunii şi o clipă am fost furat de frumuseţea lor. Îşi feri privirea... O pală de vânt îi deranjă una din şuviţele-i şatene. Am prins-o uşor cu vârful degetelor şi i-am aranjat-o după ureche. Se întoarse spre mine şi mă privi cu ochii înlăcrimaţi.
-Carmen...
-Spune-mi tot ce doreşti... mi-a şoptit ea. Te voi asculta...
-Carmen... te iubesc!
-Lois... Ascultă-mă... nu putem... Trebuie să plec…
-De ce nu putem, Carmen? Eram frustrat… Nu mă iubesti…
-Eu te iubesc, Lois, dar… nu pot… eu sunt doar o servitoare… nu sunt ca tine…
-Nu-mi pasă, Carmen! Tu eşti totul pentru mine… renunţ la tot dar rămâi....
-Lois... nu pot... nu e bine... spuse ea suspinând.
-Atunci nu mă iubeşti la fel de mult cum te iubesc eu… am spus cu amărăciune.
-Greşeşti, Lois! Te iubesc mai mult decât îţi poţi închipui! De aceea pot să te părăsesc dacă ştiu că aşa e cel mai bine...dacă nu vei mai suferi...
-Dar nu poţi pleca! Am rostit eu disperat. Viaţa ta e aici...
-Nu mai e... E una când sufăr doar eu dar e cu totul altceva când şi tu suferi... Îşi desprinse mâna de a mea. Trebuie să plec... Adio, Lois! Îmi spuse ea cu lacrimi în ochi înainte să se piardă în pădure.
-Carmen! Am strigat neputincios. Nu pleca! dar plecase şi ştiam asta…
Am căzut în iarba neagră privind cum se pierde în noapte.’’
<< De ce ai plecat, Carmen? >> murmură el pentru sine. << Am să te aduc înapoi… Îţi jur! >>
Lois închise jurnalul şi îl aşeză la loc pe măsuţă. Se ridică şi păşi spre fereastră. Departe, se desluşea un deal plin de copaci ce scânteia în lumina efemeră a lunii. Privea adâncit în gânduri grădina întunecată.
Luna scânteia cu greu prin aburul uşor al nopţii. Lois zări prin lumina difuză a nopţii ceva lucind în iarba plină de rouă. Coborî în grabă scările împietrite şi deschise şovăitor uşa negră a castelului. Ieşi în grădină în bătaia unei adieri uşoare de primăvară târzie.
Înaintează sfios până în locul în care s-a ivit sclipirea. Ajuns acolo, privi surprins coperta de piele neagră şi scorojită a caietului căzut în iarba umedă. Lois ridică reticent caietul deschizându-l curios. Pe prima filă, scris cu litere îngrijite, el citi numele Carmen.
Lois exclamă surprins:
-Dar cum se poate...
Răsfoi sfielnic paginile îngălbenite de vreme găsind pe una dintre foi mesajul:
< Mă-ntreb mereu cum ar putea el, prinţul din poveste, să aibă simţăminte pentru mine.
Nu poate... deci trebuie să plec. Ah, dragul meu Lois... îmi voi aminti mereu de tine...>>
Lois închise caietul îndurerat.<< Cum am putut să te las să pleci, Carmen?>> se întreba el. Din jurnal căzu o foaie alba. Lois o ridică temător şi citi singurul cuvânt scris: Hurtville.
-Hmm... îşi spuse Lois... Hurtville nu e prea departe...
Porni de-a lungul grădinii cufundate în întuneric spre căsuţa albicioasă din capătul ei. Bătu la uşa înnegrită. Uşa se deschise iar în pragul ei apăru un bărbat înalt şi puternic cu părul negru şi scurt ce în lumina difuză a lunii părea palid, aproape alb. Spuse cu glas răguşit:
-Ce s-a întâmplat domnule Lois? Este vreo problemă?
-John, am nevoie de trăsură! Vino, te rog! Repede…
-Dar domnule este noapte... spuse John reticent. Nu puteţi aştepta până dimineaţă?
-Nu, John, nu pot. Trebuie să plec acum!
-Foarte bine, domnule. Voi veni imediat. Aşteptaţi aici câteva clipe, vă rog.
Nu după mult timp John se întoarse şi plecară cu Lois spre trăsură. Traversară cu repeziciune aleea îngustă care îi ducea spre drumul prăfuit. Lois urcă grăbit în trăsură şi porniră pe drumul spre Hurtville.
Lois stătea îngândurat pe bancheta de piele neagră a trăsurii. << Vin după tine, Carmen... Nu te pot pierde din nou...>> şopti el. Lumina difuză a lunii se infiltra prin fereastra micuţă a trăsurii trasând dungi leneşe pe chipul palid al lui Lois. Ochii săi negri păreau din ce în ce mai înflăcăraţi... mai încrezători...
Trăsura călătorea cu repeziciune pe drumul ce părea a fi unul liniştit, până când, în trăsura se opri pe neaşteptate. Lois parcă se trezi din visarea-i şi strigă mirat:
-Ce se întâmplă, John?! Însă nimeni nu îi răspunse...
Lois ieşi îngrijorat din trăsură şi în faţa lui zări şase bărbaţi masivi care îl ţineau pe John. Lois îl privi cu îngrijorare pe John apoi îşi îndreptă privirea către tâlhari cu ochii măriţi de spaimă şi rupseră tăcerea mormântală:
-Ce vreţi? Spuneţi-mi ce vreţi şi veţi primi orice dar lăsaţi-l în pace!
-Nu crezi că eşti puţin cam prea îndrăzneţ! Zise unul dintre cei şase bandiţi. Ai noroc că avem un preţ: o mie de galbeni şi puteţi trece.
-Aşa să fie. Spuse Lois îndreptându-se către trăsură.
Urcă grăbit şi luă un cufăr plin cu galbeni de pe bancheta de piele neagră. Însă, când să iasă, Lois a fost prins de unul dintre tâlhari care îl duse lângă John. Lois avea ochii măriţi de spaima când cel ce părea liderul bandei scoase un pumnal. Bărbatul avea întipărit un rânjet mişelesc pe faţa rotundă. Avea un nas cârn şi ridicat în sus, buzele subţiri şi sprâncenele arcuite şi încruntate. Ţinea pumnalul cu o mână groasă şi fermă.
Banditul înaintă spre Lois şi îi puse pumnalul la gâtul subţire. Faţa lui Lois deveni şi mai albă şi deşi încă mai spera, în ochii lui puteai vedea cum încrederea se stinge. Părul negru ciufulit îi acoperea fruntea lată, însă încă i se zăreau sprâncenele subţiri. Buzele-i trandafirii murmurau ceva nedesluşit. Dupa puţin timp însă Lois îi spuse banditului:
-Te rog, lasă-mă să plec…
Banditul îl privi pe Lois curios apoi începu să râdă batjocoritor. În câteva clipe tâlharul înfipse pumnalul în braţul lui Lois care scoase un ţipăt plin de durere. Banditul şi banda lui luaseră mai apoi trăsura şi se pierdură pe drumul prăfuit lăsându-l pe Lois în urmă. John înaintă speriat către stăpânul său şi după ce scoase pumnalul îi bandajă braţul cu oarece teamă. Lois icni şi spuse cu vocea ceva mai puternică decât o şoaptă:
-John, du-mă te rog la ea...
John îl ajută pe Lois să se sprijine de umărul său lat şi porniră pe drum către Hurtville, singurul oraş din apropiere.
Zorii se apropiau cu repeziciune. Întunericul nopţii trecute începea să se piardă o dată cu ivirea fiecărei raze răzleţe de soare. Lois şi John înaintau cu greutate. Drumul se isprăvi însă... Lois era grav rănit. John îl ajută să ajungă la cea mai apropiată casă şi bătu la uşă. Când aceasta se deschise, în pragul casei apăru o tânără firavă şi palidă. Părul ei şaten era uşor deranjat de adierea fină a dimineţii. Chipul ei rotund era luminat de razele răzleţe ale soarelui. În ochii ei simţeai mila pentru călătorii răniţi din pragul casei ei, dar trădau şi o oarece curiozitate.
John i se adresă cu reţinere:
-Domişoară, vă rog să ne scuzaţi de deranj, dar dacă se poate aţi putea să ne primiţi înăuntru?
-Desigur... intraţi vă rog... Luaţi un loc vă rog, dar întâi te rog ajută-ţi prietenul să se întindă pe acel pat. Voi aduce ceva pentru a-l îngriji, spuse tânăra ieşind din cameră.
John o ascultă şi îl ajută pe Lois să se întindă pe pat. Când tânăra se întoarse aceasta începu să se ocupe de rana lui Lois şi îl întrebă sfioasă pe John:
-Mi-aţi putea spune de unde veniţi?
-Venim de la castelul Wildsor, răspunse John sec.
-Dar prietenul dumitale, cum a ajuns să fie rănit?
-Am fost atacaţi de nişte tâlhari pe drum.
Chiar atunci Lois se trezi şi murmură:
-John, am găsit-o pe Carmen?
-Nu, domnule, încă nu, spuse John cu o oarecare dezamăgire.
Un suspin uşor se strecură printre buzele vineţii ale lui Lois. Tânăra îl întrebă:
-Domnule, dacă îmi permiteţi să întreb, cine este Carmen?
-Singura pe care o voi iubi vreodată, spuse Lois melancolic.
-Dar ce s-a întâmplat cu ea? Întrebă tânăra curioasă.
-A fugit… răspunse Lois cu durere.
-Văd că v-a rănit mult şi că aţi suferit nespus din pricina ei. Dacă s-ar întoarce aţi putea să o iertaţi? O mai iubiţi...3
-Nu am încetat niciodată să o iubesc, o întrerupse Lois, dar nu ştiu dacă ea mă va mai putea iubi? spuse cu amărăciune.
Pe obrazul tinerei se prelingea o lacrimă iar ea spuse cu o voce tremurândă:
-Te iubesc, Lois. Crede-mă nu voi înceta niciodată să te iubesc.
Lois se ridică privind-o pentru întâia oară pe tânăra ce le deschise uşa şi spuse surprins:
-Carmen... chiar tu eşti... dar cum se poate?
-Nu credeam că vei veni după mine dar iată-te aici, spuse Carmen printre lacrimi. Cum m-ai găsit?
Lois scoase micul jurnal şi i-l înmână cu reţinere, apoi o îmbrăţişă spunându-i:
-Te rog, spune-mi că te întorci cu mine...
-Da, Lois voi veni oriunde doreşti...
Astfel Carmen, Lois şi John plecară înapoi spre casă.

Astept pareri

Deci povestea este super! Insa,nu are ce cauta in aceasta categorie,asa ca trebuie mutata la "Altele" ,deoarece nu e o poveste de groaza.Greseli nu am observat ceea ce este foarte bine.Descrierea nu a lipsit si dialogul nu a fost in exces.Totusi,nu crezi ca povestea s-a terminat prea repede...?
Ok si cam atat,repet,povestea e super!