Fantassia sub zodia Cosmarului

Vizitator

Hai, salut! Deci, ne-am hotărât, la insistenţele voastre (mulţam pentru asta, apropo) să continuăm şi vechile poveşti. În frunte cu asta, că a fost prima care mi-a picat la mână la corectat. Dacă o mai ştie cineva, sau mai e interesat cineva de ea, o să punem şi nextul, cât de curând. Oricum, vă mulţumim pentru susţinerea oferită de-a lungul acestor doi ani şi pentru toate comentariile şi urările de bine!

Capitolul 1. Serul

Lumea s-a schimbat... O pot simţi... Bătaia vântului, susurul apelor, freamătul pământului... Toate aceste lucruri care par banale, nu mai sunt...
Mi-e dor de vremurile de demult...
Acum Pământul nu mai era...
Noi suntem tot ceea ce omenirea a putut salva. Noi suntem stirpea celor aleşi, şi mica planetă pe care o locuiam era ultima dovadă a existenţei noastre... Euforia...
Şi în tărâmul Euforiei puteau pătrunde doar cei transformaţi. Eu nu sunt transformată, dar totuşi locuiesc aici.
Să vă spun exact cele întâmplate în ultimele mii de ani...
Se ştie că oamenii sunt fiinţe superioare celorlalte ce vieţuiau pe Pământ...
Dar erau răi, egoişti şi lacomi.
Din mândrie şi poftă au ajuns să se considere mult prea inferiori.
Au hotărât să anihileze omenirea...
Au cercetat şi cercetat, până când, într-un final, au descoperit un ser care ridică foarte mult aptitudinile omului: îi crea un auz şi văz mult mai bine dezvoltate, putere şi viteză supra-omeneşti şi ajuta creierul să se dezvolte până când se ajungea la capacitatea de a fi folosit la un nivel de peste 80%.
Însă serul era prea puternic... Letal...
Toţi oamenii au fost injectaţi, mai puţin poeţii şi cercetătorii, care erau deja puşi deoparte şi pregătiţi pentru lumea nouă.
Serul era violent... Ataca brutal celulele nervoase şi simţurile...
Toţi au cedat...
Însă nu şi eu. Eu sunt "Subiectul 0". Sunt singura care a rezistat serului. De aceea mă aflu aici, pe Euforia. Urma să fiu examinată, supusă unor teste şi experimente, iar mai apoi, folosită ca o armă... Ca o unealtă supremă împotriva celor ce ar fi vrut să ne atace şi să pună mâna pe Supremoniu. Aşa că am fugit...
Supremoniul este centrul Euforiei. El deţine controlul şi decide soarta. De aceea, numele tuturor acelora din stirpea celor aleşi erau scrise cu litere de foc în Marea Carte. Tot în ea se aflau secretele şi cele mai mari frici ale fiecăruia. Iar Marea Carte se afla în centrul Supremoniului.
Însă mândria, lăcomia şi ura oamenilor care au fost salvaţi de la injectare şi care au ajuns să populeze Euforia, au fot îndeajuns pentru a infuria Supremoniul, care a dezlănţuit Coşmarul.
Coşmarul este o creatură mitică, creată din cele mai groaznice tenebre ale gândirii oamenilor şi cele mai mari secrete ale lor. Acesta se hrăneşte cu frică...
Coşmarul a avut pista de pornire gata-pregatita, absorbind informaţiile din Marea Carte.
Singura şansă de a învinge Coşmarul era acordul, sau mai bine spus, dovada că în lume mai există şi bunătate sinceră.
Când Coşmarul avea să recunoască o astfel de persoană, s-ar fi oprit şi ar fi retras toate coşmarurile împărţite până atunci pe Euforia.
Dar timpul trecea şi cerul devenea tot mai roşiatic... Când ar fi ajuns în totalitate roşu, Coşmarul avea să-şi atingă apogeul puterilor şi să devoreze întru totul planeta Euforia.
Aveam nevoie de cineva care să ajungă la acel acord cu Coşmarul... Şi aveam nevoie de acea persoană cât mai repede!
Aici intervin eu. Mă numesc Fantassia şi am 15 ani. Iar asta este povestea despre cum am murit eu.

*

Aşa cum am spus mai devreme, sunt singura persoană care a rezistat serului, deci am fost declarată "Subiectul 0".
Nu sunt adeptă a violenţei, de orice fel ar fi ea, dar pot să-mi încalc principiile pentru a apăra o persoană dragă.
Tata e poet şi mama e cercetătoare. Mereu sunt ocupaţi, deşi mi-ar fi plăcut să apuc o clipă în care să le spun cât de mândră sunt de ei. Însă respectul şi admiraţia pe care le-o purtam au trebuit să se limiteze la inima mea.
După cum spuneam, tata e poet şi mama e cercetătoare. Asta mi-a fost şansa...
Înainte ca Pământul să fie eliminat, am citit din întâmplare, de pe fişele mamei, planurile pe care cercetătorii şi le făcuseră pentru mine. Aşa am aflat şi, de aceea, cum am ajuns pe Euforia, am fugit...
Dar e o planetă mică... Nu va fi greu să fiu găsită...
Scopul meu iniţial nu era acordul cu Coşmarul, ci descoperirea unui loc unde să mă fi putut ascunde.
Însă s-au întâmplat multe pe parcurs... De la a nu cunoaşte "legenda" Coşmarului, până la descoperirea faptului că eu eram singura care putea salva aceasta stirpe, formată din ultimii oameni.
Şi cum s-a întâmplat acest lucru? Simplu... Prin PRIETENIE.
Aş putea spune mai multe, dar vă las şi pe voi să descoperiţi, pe parcurs...

Capitolul 2. Fuga

Spaţiul cosmic... a fost aşa frumos drumul! Atâtea galaxii, planete, stele, dar... Nu m-am putut bucura deloc de el.
Toate aceste sentimente se loveau înăuntrul meu, precum valurile de mal...
Abia m-am abţinut din plâns pe tot parcursul drumului. Întâi de toate, pierderea prietenilor mei, decesul majorităţii oamenilor, anihilarea întregului Pământ, mutarea pe o altă planetă, şi acum acele teste la care urma să fiu supusă...
De ce?! Nu înţeleg... De ce s-au putut întâmpla toate acestea? De ce mie?...
Oricum, nu aveam timp de plâns... Acum trebuia să fug!
Nava pe care ne aflam tocmai a aterizat pe Euforia.
- Fantassia! Am ajuns!
- Da, mamă, mi-am dat şi eu seama!
- Nu fi aşa înţepată!
- O, iartă-mă. O să zâmbesc, pentru că ce se poate întâmpla rău, nu? A, da! Urmează să se facă experimente pe mine, ca şi cum aş fi ultimul cobai! Iar ţie nu-ţi pasă! Mai mult, chiar tu mă duci acolo! Cu aşa mamă, mai bine...
Mama se aşeză lângă mine, însă eu nu voiam să mă uit la ea.
- Copilul meu... Ţi-e frică... Pentru prima oară…
Simt cum ceva mic şi fin mă atinge pe umăr. O lacrimă…? Mama plângea pentru mine?!
- Nu vreau asta! Copilaşul meu... Supus unor experimente dureroase... Crezi că mi-am dorit asta?!
Bine, deci pe lângă că mama iar mă dădăceşte şi am aflat că experimentele aveau să fie şi dureroase, acum mă face să mă simt şi prost...
- Mama…
- Fugi! Nu pot lăsa să ţi se întâmple aşa ceva... Du-te, ascunde-te undeva! Fugi cât mai departe şi să nu te întorci!
Mai avea puţin şi se sufoca în lacrimi, spunând toate astea, apoi simt cum mă îmbrăţişează şi-mi şopteşte la ureche: "Te iubesc...", iar pe urmă îmi pune la gât un lănţişor de argint şi îmi mai zice încă o dată, foarte apăsat, să fug.
Nu am mai stat pe gânduri şi am început să alerg.
Graţie serului, am străbătut un drum de aproximativ o zi şi o noapte, în vreo patru ore, fără opriri şi fără să obosesc.
Însă mă apucă un plâns isteric, o criză în toată regula, motiv pentru care mă opresc într-o pădure şi mă aşez pe un buştean.
Ce pădure ciudată!... E întuneric peste tot şi nici nu simt miros de... natură. Deşi nu reuşesc să îmi dau seama de prea multe, că simt o lovitură puternică în spate şi mă prăbuşesc.
Ultima imagine de dinainte să leşin a fost un băiat, cu un fel de bandană legată în jurul braţului, îmbrăcat într-un costum negru şi cu glugă pe cap. Nu am reuşit să-i văd faţa, dar e foarte rapid, căci, în secunda următoare se afla lângă mine.
- Cine... eşti…?
- O să aflii…

Capitolul 3. Chipuri noi

- Unde ai găsit-o?
- Era în Pădurea Neagră, stătea aşezată pe un buştean.
- Probabil încerca să ne afle ascunzătoarea... Oricum, cât timp a dormit? Două, trei săptămâni?
- Doua săptămâni şi patru zile...
Ce, ce, ce?! Aaaaa... Sunt trează... Asta înseamnă că am dormit trei săptămâni?! O, nu! M-au găsit...
Cine sunt ei? Nu arată ca nişte cercetători... Or fi brigada de urmărire? Dar sunt nişte adolescenţi! Un băiat şi o fată... Băiatul are aceeaşi voce cu a celui care m-a găsit în pădure... Doar că acum e schimbat... Nu mai poartă acel costum negru care îi acoperea faţa, ci un tricou lejer, un fel de hanorac încheiat până la abdomen, blugi şi ghete. Dar are în continuare acea bandană pe braţ. Cât despre faţa lui, este albă ca spuma laptelui şi are părul şaten cu şuviţe albastre. Nu e înspăimântător... E chiar drăguţ.
Fata care stă lângă el e micuţă de statură, are părul până aproape de coate, maro-vişiniu şi ochii aurii. Şi ea poartă o bandană exact ca cea a băiatului din faţa ei, doar că o poartă la gât...
- Ale, nu te apropia de ea! Cred că se trezeşte...
Deci s-au prins... Ce pot să fac? Stai puţin! Sunt injectată! Cred că e momentul să văd de ce este capabil serul!
Zis şi făcut. Cum am simţit că s-a apropiat cineva de mine, mi-am întins mâna, l-am apucat de braţ, m-am ridicat şi i-am sărit direct pe umeri, motiv pentru care s-a dezechilibrat şi a căzut. Deja îmi plac efectele serului. Oricum, nu apuc să mă bucur, pentru că fata simpatică şi inocentă care stătea acum în faţa mea, începe să mârâie şi ochii i se schimbă. Ce e ea? Arată ca un lup... Ba nu! Ca o pisică... Ce se întâmplă?
- Ale, stai!
Fata pisică-lup se opreşte şi îşi reia forma umană.
- Buna idee, Cosmin!
La ce se referea? Dar sigur voi afla, căci în secunda următoare, în jurul meu se aflau vreo 20 de Cosmini. Am vrut să sar, să fac ceva să scap de acolo! Dar nu am apucat să fac nicio mişcare, că doi Cosmini mi-au prins mâinile la spate şi m-au imobilizat.
- Ce vreţi de la mine?! N-am de gând să stau pur şi simplu, în timp ce faceţi experimente pe mine! Am strigat eu furioasă, în timp ce încercam să mă eliberez.
- Ce experimente? se miră Cosmin.
- De ce m-aţi adus aici?
- Am crezut că eşti spion!
- Poftim?! Nu sunt spion! Nici măcar nu ştiu cine şi CE sunteţi!
Cosmin îşi retrăsese "prietenii" printr-o mişcare a mâinilor (un fel de simbol mimat cu degetele), iar mai apoi îmi făcu semn să mă aşez pe un pat.
- Ce căutai noaptea în Pădurea Neagră? mă întrebă Alexandra.
- Fugeam. Doar că am... obosit şi m-am oprit să îmi trag puţin sufletul. Dar voi sunteţi cei care m-aţi "adormit" şi m-aţi adus aici! Aşa că voi ar trebui să fiţi cei interogaţi, nu eu!
- Eu mă numesc Cosmin, îmi spuse "albăstrelul". Iar ea e Alexandra.
- Eu mă numesc Fantassia…
- Imi pare bine!
Nu eram prea sigură pe ceea ce urma să spun, dar aveam presimţirea că nici Cosmin nu era prea sincer, aşa că am răspuns cu "Şi mie.".
- Eu sunt un shinobi, iar ea este o WereCat, spuse acesta, îndreptându-şi mâna către fata lup-pisică. Shinobi şi WereCats luptă împreună.
Am stat aşa, pentru un mic interval de timp, perioadă în care îi priveam, clipind des şi cu rapiditate.
- Vad că nu înţelegi... Shinobi înseamnă, cum să zic eu, ninja. Nu ştiu să-ţi explic cum am ajuns pe planeta asta, pentru că doar m-am trezit pe ea.
- Bun, deci un ţopăitor şi o vârco-mâţă, căzuţi de pe lună... Şi sunteţi mai mulţi?! Iar mai apoi, aţi crezut că sunt SPION! De ce v-ar spiona cineva?!
- Tu chiar nu ştii nimic?
- Păi, de îndată ce nava pe care mă aflam a ajuns pe Euforia, am fugit (vreo patru ore), iar mai apoi am dormit cam trei săptămâni, spun eu, cu o urmă de iritare în glas. Şi nici măcar nu aţi putut să mă puneţi într-un pat.
- Mereu ai fost aşa înţepată?
- Ale, las-o... Se pare că avem multe să-i povestim... Deci, centrul planetei se numeşte Supremoniu. În Supremoniu se găseşte Marea Carte, iar în Marea Carte sunt scrise cu litere de foc numele fiecărui om care locuieşte pe Euforia, împreună cu cel mai mare secret al său şi cea mai mare teamă. Însă ura, mândria şi lăcomia celor de-o teapă cu tine care au ajuns să populeze Euforia au ajuns foarte repede la Supremoniu, care s-a înfuriat şi a dezlănţuit Coşmarul. Acesta s-a format absorbind informaţiile din Marea Carte, aşadar este creat din cele mai mari temeri şi secrete ale oamenilor, şi se hrăneşte cu frica lor. Nimeni nu poate să-l înfrunte, căci în momentul în care îl priveşte în ochi, îşi vede cel mai rău coşmar. Vezi cerul?
- Nu, am o problemă, încep eu cu ironie. Se numeşte "Talent de Bufniţă". Nu pot privi în sus. Dar pot să-mi întorc capul 360 de grade! Normal că-l văd!
- Hei, Miss Buricul Pământului! Ce-ar fi să-o laşi mai moale cu sictirul şi să te comporţi frumos, aşa cum facem noi cu tine? mă întrebă Alexandra, destul de furioasă. Fii mai atentă la întrebări, cerul nu este aşa cum îl ştiai tu!
- E... roşu! am exclamat eu uimită, privind pe fereastra de lângă pat.
- Încă nu... Abia a început, continuă Cosmin. Când va deveni în totalitate roşu, Coşmarul va devora planeta Euforia. Singura persoană care îl poate învinge este cea care are cu adevărat un suflet bun şi sincer. Iar noi vrem să o găsim. Noi suntem transformaţi, de aceea şi locuim aici. Dar tu? Poetă sau cercetătoare? Sau tot transformată?
- Niciuna din cele de mai sus. Cercetătoare iese din discuţie, pentru că la chimie abia scoteam un 7, poetă clar nu am cum să fiu, având în vedere că de câte ori aud ceva profund şi poetic, reuşesc să storc orice strop de profunzime din el... Serios acum, trandafirii sun roşii, violetele sunt violet! Cine a auzit de violete albastre?! Şi transformată... Sunt destul de sigură că nu am colţi, blană, gheare, aripi şi că nu pot să mă multiplic în 40 de eu.
- Si atunci, cum de eşti aici?
- Eu sunt injectată. Urma să fiu subiectul unor experimente, de aceea am fugit.
- Stai puţin... Injectată? se miră Alexandra. Vrei să spui că TU eşti singura persoană care a supravieţuit serului? Şi nici nu te-ai transformat?!
- Da. Şi, ce-i cu "transformatul"? Apropo, mă cam jigneşte tonul vocii tale...
- Îmi pare rău, doar că sunt destul de şocată... Şi nu ştiai? Persoanele care nu au rezistat serului, dar care totuşi au supravieţuit, s-au transformat şi au venit pe Euforia cu ceilalţi. Doar că am fost trataţi ca nişte animale... Abandonaţi pe Pământ, în timp ce cercetătorii îl distrugeau... Am fost nevoiţi să ajungem singuri aici. A fost ceva pe viaţă şi pe moarte...
Bine, pe asta n-o ştiam... Poate că ar trebui să mă port puţin mai frumos cu ei... Acum chiar mă simt cam prost pentru atitudinea mea.
Între timp, Cosmin se uita pe o fereastră micuţă, în partea opusă a camerei. Deodată, îl văd cum se întoarce către mine.
- Vino cu noi, îmi spuse acesta.
- Poftim?! exclamăm eu şi Ale în acelaşi timp.
- De ce aş veni cu voi? Ca să căutăm o persoană, care probabil nici nu există, iar apoi să mergem să ne "jucăm" cu urâţenia aia de Coşmar? Nu, mersi! Cred că ştiu deja cine – Coşmarul – va câştiga!
- Coşmarul nu e urât! Vreau să spun, este, dar are şi formă umană, corp. Are înfăţişarea unui adolescent legat la ochi, doar că nu este format din materie...
- Vezi să nu te îndrăgosteşti, Ale, spuse Cosmin, după care începuserăm amândoi să râdem puţin, încercând totuşi să ne controlăm.
- Bine, să zicem că vin... A mai rămas o problemă: majoritatea cercetătorilor – am spus majoritatea, căci acum ştiam sigur că mamă nu-şi dorea asta pentru mine – se află pe urmele mele.
- Păi... putem să te îmbrăcăm ca pe noi! Eşti injectată, deci ai putea să treci uşor drept un shinobi! Nu-şi va da nimeni seama că nu ai flux de chackra. Şi în plus, ne-ar prinde bine ajutorul tău, iar tu încă ai nevoie să stai ascunsă. Deci, ce zici?
Am stat puţin pe gânduri, dar apoi am răspuns hotărâtă:
- Bine! O să vin cu voi!
Abia acum, şi abia de aici avea să înceapă cu adevărat aventura mea, a noastră.

Capitolul 4. Cititoarea de gânduri

Am observat că nu îmi stă aşa rău în haine de shinoby: părul prins în coadă, bustieră roşie, fustă roşie şi cizme lungi negre. Cam 30 de minute am aşteptat ca Ale şi Cosmin să îşi ia la revedere de la clan şi haită. Eu am preferat să stau deoparte, căci urăsc despărţirile.
În acest timp mi se părea că de pretutindeni nişte ochi mă urmăreau, iar în mintea mea se năşteau două posibilităţi. Prima, că erau o mulţime de persoane sau a doua, cea rea, una singură, foarte foarte rapidă
Mai întâi s-a întors Ale, deoarece, a spus ea, Cosmin era fiul şefului clanului. Aşa că lui îi ia mai mult să îşi ia la revedere. M-am gândit să îi spun Alexandrei despre acel sentiment care nici acum nu a dispărut, dar apoi m-am gândit că probabil nu o să mă creadă, aşa că am tăcut. Nu a mai durat mult şi a venit şi Cosmin, aşa că am putut pleca să căutăm persoana care poate încheia pactul cu Coşmarul. În tot acest timp am fost urmărită constant de sentimentul că nu suntem singuri şi mă întrebam dacă ceilalţi simt ceva. Însă când m-am uitat la ei, păreau total relaxaţi. După un timp am început să aud şi sunete de printre copaci. M-am abţinut pe cât se poate să nu ţip, dar după un timp era să explodez... lângă noi mai mergea o fată, complet necunoscută: avea ochii albi cu pupile galbene şi cu contur negru. Hainele ei erau negre, iar părul roşu.
Ce m-a uimit şi mai tare era că ceilalţi nu păreau speriaţi sau uimiţi în vreun fel, ci pur şi simplu Ale părea iritată şi plictisită, iar Cosmin relaxat şi vesel:
- Ce ţi-a luat aşa mult să vii?
- Păi, mai nimic, răspunse fata misterioasă cu nonşalanţă. Am stat ceva timp la distanţă, cred că Fantassia ştie deja.
Mi-au trecut o gramadă de întrebări prin cap, dar eu, fiind… păi, eu, am spus-o cu voce tare pe cea mai anostă:
- De unde ştii cum mă cheamă?
Dar în loc să îmi răspundă ea, Ale intervine:
- Hai să ne găsim întâi un loc unde să stăm peste noapte...
Zis și făcut: am găsit un loc care era înconjurat de copaci.. Slabe șanse să ne găsească cineva. Sau, dacă mă gândesc mai bine, slabe șanse să găsim drumul înapoi spre potecă.
Dar asta rămâne de văzut de dimineață.
Cosmin a făcut focul, desigur, cu ceva ajutor venit din partea clonelor lui, iar Ale s-a dus să vâneze, așa că eu am rămas singură cu fata cea nouă, despre care am înţeles mai apoi că se numeşte Alina.
- Tu ce fel de creatură ești? întreb eu cam direct, dar observ că ea râde discret.
- Sunt un vampir alpha.
- Interesant, încerc eu să par cunoscătoare, deşi eram aproape sigură că nu îmi prea ieşea. Și ce puteri ai?
- Păi, evident, pot să mă transform în liliac și să zbor. Și mai pot să hipnotizez cu privirea, de-asta am ochii conturați. Așa deosebești un alpha de vampirii cu grad mai scăzut. E ceva ce doar un alpha poate face. Și încă ceva: pot citi gândurile.
- De celelalte știu de prin cărți, dar... cum poți citi gândurile?
- Ca și la hipnoză: sunt un alpha. A maid at să adauge ceva, însă s-a oprit, privind în spatele meu. Uite că vin Cosmin și Alexandra!
Alexandra era în formă umană, dar îţi dădeai uşor seama că se transformase, deoarece avea încă ochii de pisică şi ţinea în braţe ceva ce părea a fi un porc mistreţ, dar de culoare verde închis.
- Ce e chestia aia?! întreb eu, strâmbându-mă, căci arăta scârbos şi fără sângele care curgea acum din locurile unde ar fi trebuit să fie ochii.
- Este cina noastră... Sper că nu vă deranjează că lipsesc ochii, mi s-a făcut poftă, răspunse Alexandra, zâmbind innocent.
Am lăsat să-mi scape un zgomot de dezgust, dar Ale nu murmurase decât ceva ce semăna cu "răsfăţată", deşi Cosmin mă asigurase că va fi numai bun de mâncat, după ce va fi prăjit.
În timp ce porcul (am ales să-i spun aşa, chiar dacă, din câte am înţeles, se numea "pigteen") era deasupra focului, noi – mă rog – mai mult Ale şi Cosmin, discutau ce-ar trebui să facem mâine, în timp ce eu eram pe jumătate adormită din cauza lucrurilor care s-au întâmplat în acea zi. Alina dispăruse printre copaci.
După un timp, porcul s-a prăjit îndeajuns. Ale şi Cosmin au început să mănânce cu poftă, dar eu, înainte să iau prima gură, m-am strâmbat, fiind sigură că o să vomit încă de la prima înghiţitură. Dar, spre mirarea mea, mi-a plăcut. Am mâncat cât de mult am putut, iar apoi ne-am băgat la somn. Alina nu se întorsese încă.
Când m-am deşteptat a doua zi, doar după o clipă parcă, de somn, mi-am dat seama cei doi sori fuseseră mult mai harnici decât mine, căci se pare că erau înălţaţi pe ceruri şi, de peste copaci, se uitau furiş la mine, tocmai din mijlocul pădurii.
Focul somnoros de aseară mistuia, fumegând, cel de pe urmă tăciune.
Cosmin şi Ale nu mai erau lângă mine.
Linişte netulburată-n cer şi pretutindeni. Şi niciun vânt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul, spre a învia codrii adormiţi.
M-am ridicat în picioare şi am început să strig după Cosmin, Ale şi Alina, chiar dacă nu mă aşteptam să vină, dar dintre copaci apăru Alina, cu încă doi vampiri – presupun, care arătau ca două picături de apă. Aveau păr castaniu, cu faţa ca de marmură şi ochii verzi, strălucitori. Alina, probabil citindu-mi gândurile, spuse:
- Fantassia, Biia, Miha şi idem, arătând sugestiv cu mâna înspre fiecare persoană numită, concomitent cu timpul în care numele său era rostit. Fantassia, ele vor fi ajutoarele noastre!
- Super, zic eu cu sinceritate.
Între timp au venit Cosmin şi Ale, care nu s-au abţinut din a face o remarcă băgăcioasă, la adresa felului în care am ţipat, ceva care semăna cu "Chiar vrei să te găsească recuperatorii ăia?”. Mi-am dat ochii peste cap.
În timp ce Alina le prezenta pe fete, eu mă gândeam că sunt destul de norocoasă să-i am pe toţi lângă mine.
Cred că Alina şi-a dat seama la ce mă gândeam, deoarece îmi zâmbi.
Atunci mi-am dat seama că nu o să fie prea greu să vorbesc cu ea.

Capitolul 5. Prieteni vechi şi prieteni noi

- Nu ne ai doar pe noi, Fantassia. O să mai vină cineva, spuse Alina, în timp ce zâmbea promiţător şi mai apoi îşi ridică privirea înspre cer. Cred că a şi ajuns!
Nu am observat reacţiile celorlalţi, deoarece eram concentrată pe ceea ce se întâmpla în faţa mea: un băiat şaten, cu ochii verzi, apăru dintr-un vârtej şi poză cu mâna în păr, chiar înaintea noastră.
Am vrut să mă prezint, dar una din gemene mi-o luă înainte:
- Roby! strigă ea.
- Miha, ce mă bucur să te văd!
Mihaela alerga, aparent, destul de entuziasmată către Roby, însă, ceva ce m-a şocat, ajunsă lângă el, îi oferi un frumos şi prea-bine-meritat (din câte am înţeles mai apoi) pumn în zona sensibilă, apoi o maiestuoasă şi graţioasă pedală fix în nas, fapt ce îl făcu să sângereze.
- Te bucuri să mă vezi? întrebă aceasta mieros. Păi eu nu! Sau ai uitat deja ultima vorbă de la despărţire? Pentru că eu îmi amintesc foarte clar că, înainte să pleci, după ce ţi-am zis că s-ar putea să mor în misiunea asta, mi-ai spus doar "bine" şi nici "Pa", nici "Pupă-mă-n cur"! Nesimţitule, aflii că prietena ta poate să moară şi tu spui doar "BINE"?!
Am rămas încremenită când am văzut la ce poate duce furia Mihaelei. Bine de ştiut să nu o enervez până când învăţ să-mi stăpânesc puterile. Alina zâmbi.
- Ce se întâmplă între ăştia doi? i-am şoptit eu Biiei, încercând să schimb subiectul şi… păi, faţa Alinei.
- Miha şi Roby sunt împreună de vreo 340 de ani... Mă rog, erau. Roby este şi el un vampir, fiu de căpetenie al clanului-frate cu cel din care ne tragem eu, Miha şi Alina. S-au cunoscut în timpul războiului, după prima injectare.
- Prima injectare?
- Da, s-a întâmplat acum vreo 350 de ani... Credeai că serul cu care ai fost injectată tu a fost prima tentativă?
Nu reuşeam să înţeleg. Ceea ce a spus Cosmin cu ceea ce a spus Biia, pur şi simplu se băteau cap în cap.
- Mai bine îţi explica Alina. Eu merg la Miha, pentru a ne scăpa de un cataclism natural. Pff, oftă Biia. Mă bag peste ea când are nervi... Presupun că vă daţi seama că după asta, voi avea nevoie de mai mult decât de nişte mulţumiri! ne aruncă o căutătură serioasă, iar mai apoi, o văd cum fuge către Miha, dar pe drum se opreşte şi ia în mână o piatră, apoi ne strigă să strângem de prin preajmă orice obiect care poate fi folosit ca armă mortală..
Alina zâmbi, în timp ce eu eram încă oripilată pentru cele întâmplate mai devreme..
- Deci, Fantassia. Lucrurile nu se contrazic. Nu reuşeşti să le pui tu cap la cap. Serul cu care ai fost injectată tu nu a fost prima tentativă. Prima încercare a fost în timpul unui război de cucerire. Familiile regale fuseseră luate ostatice şi injectate. La fel şi spionii, trădătorii şi cei lipsiţi de apărare. Ei bine, serul nu a fost mortal, dar nici reuşit. Aşa au apărut cei transformaţi. Eu şi Roby suntem verişori din partea taţilor, amândoi căpetenii de clanuri, prin urmare, suntem descendenţi la tronuri. După cum ştii, eu sunt deja un vampir alpha, dar Roby nu e încă. Deşi e foarte talentat, e leneş, şi în ciuda faptului că e foarte tânăr, ar fi putut deveni un alpha înaintea mea. Şi acum, fie vorba între noi… Roby mereu a fost atras de partea mai puternică şi a cam fost frustrat din cauză că nu şi-a putut câştiga încă acest titlu, "Alpha". Aşa că, la despărţirea de care vorbea Miha, Roby era pe drum spre Supremoniu. Avea de gând să obţină acel titlu cu orice preţ, indiferent de persoanele pe care le-ar fi rănit... Dar Miha nu ştie asta, şi nici n-ar trebui să ştie... încă.
Am înţeles subtilitatea Alinei, deci i-am promis confidenţialitate totală.
Eram încă puţin confuză, dar reuşisem să înţeleg cât de cât situaţia dintre aceşti vampiri, care aveau să-mi fie camarazi de drum, începând de azi. Eu şi Alina am mai discutat şi am aflat că ei erau unii din puţinii vampiri care au reuşit să ajungă pe Euforia. Şi tatăl Alinei, care, am înţeles că momentan era plecat cu scopul găsirii unui subiect, orice ar însemna asta.
Am discutat liniştite cam vreo jumătate de oră, deoarece Roby, Miha şi Biia erau cam ocupaţi (încă mă întreb unde a găsit Miha slapul ăla şi de unde ştie să îl mânuiască aşa), iar ceilalţi oricum voiau să strângă şi să ordoneze toate proviziile pentru lungul drum ce ne aştepta.
Euforia era o planetă foarte bizară, împânzită de natura artificială şi imagini asemenea celor din cărţile SF peste tot pe unde îţi aruncai privirea.
Momentan ne aflam în Pădurea lui Morapol. Nu ştiu, sincer, de ce se numeşte aşa şi nici nu mă interesa.
Pierdută în gânduri, arunc o privire peste compatrioţii mei.
Deodată văd cum Roby ia foc. Stai, ce? Roby a luat foc! Le văd pe Miha şi Biia cum sar repede în spate, cu Roby în braţe. Dar deodată, peste noi a venit furtuna. Cum se poate ca într-o parte să plouă iar în alta să fie incendiu?
Uitându-mă în sus, văd cum o stea mare, asemenea unui fulg de zăpadă imens aruncă biluţe de apă, puţin mai mari decât picăturile de ploaie, dar mult mai dese, către ceva ce acum ieşea dintre copaci, înconjurată de flăcări.
- ANDRA! ADRIANA! ÎNCETAŢI ACUM!!!
Este prima oară când îl aud pe Cosmin strigând să tare şi poruncitor către cineva, aşadar m-am înfiorat puţin. Dar oare ce erau ele şi ce se întâmpla între ele?

Capitolul 6. Foc și apă

Se făcuse o liniște ca de mormânt, care fusese mai apoi tulburată de o voce de fată, care, fără prea mare chef, spune:
- Off.. Bine, bine... Nu-ți ieși din izmene, vin acum!
Iar acum, în fața mea apăru o fată cu părul roșcat, aproape portocaliu, îmbrăcată cam ca mine, dar cu mici diferențe. Nu părea greu de crezut că ea generase focul... De la păr până la atitudine, și cu urechile puțin țuguiate, era destul de evident ce creatură era: un elf de foc. Măcar atât să știu și eu, nu? Totuși, asta nu mă făcu să nu încep să strig cât mă ținea gura, când am văzut în fața mea, o fată de-a dreptul în flăcări:
- FOC, FOC, FOC!!! Să facă cineva ceva! Foc!!!
Din nou, din cer se aude o a doua voce, mult mai melodioasă decât orice am auzit până acum:
- Acușica, scumpa!
Imediat mai apoi se aude un râs firav. După aceste spuse, numai ce văd că ditamai jetul de apă cade fix în capul elfului. Ea, desigur, udă leoarcă, nu putu să mai producă foc, dar tot mai arunca scântei, furioasă și neputincioasă.
Eu, destul de uimită, nu mai articulez decât un "mersi" sugrumat, în timp ce prin gura elfului treceau toţi sfinţii.
Între timp, Cosmin încerca să calmeze elful de foc (alias Andii) și să o convingă pe Adry, fulgul imens de zăpadă ce sclipea deasupra noastră, să se facă văzută. Alexandra urmărește spectacolul amuzată, Alina se uită printre copaci îngrijorată, iar Roby, Miha și Biia, care au fost întrerupți, continuă cearta.
Nu știu ce să zic de Roby, cred că este exact cum a spus Alina. O să stea lângă noi puțină vreme și ceva îmi spune că după ce va pleca a doua oară, când îl vom întâlni, el va fi în tabăra opusă.
Decid să îmi alung acest subiect din cap, deoarece era prea dureros. În momentele acestea, toți avem nevoie de mai mulți prieteni lângă noi, nu de mai mulți dușmani. Așa că aleg să îmi îndrept atenția asupra noii fete.
Adry este întruchiparea purității. Are părul lung și alb, ochii de un albastru deschis superb, pielea albă ca marmură, și poartă o costumație de același alb orbitor: o bustieră și o fustă vaporoasă, iar pe deasupra, o pelerină. Cu toate acestea, încă nu îmi dau seama ce creatură ar putea fi...
Adry şi Andii îşi aruncau priviri pline de antipatie, Cosmin fiind între ele, evident, strâmtorat:
- Si, fetelor... Cum o mai duceţi?
Andii se uita oarecum iritată la Cosmin, dar totuşi, răspunde:
- Eh... Pe ici, pe colo... Nimic interesant.
Adry răspunde ceva mai animat:
- Eu am fost pe la Râul Redwater, pe la Munţii Sckiro, iar apoi, pe la Pădurea Usance.
Am lăsat să-mi scape un sunet care-mi trăda curiozitatea.
- Dar ai cutreierat mult, spun eu, cu ochii măriţi de interes.
- Da... Am fost plecată o vreme cam îndelungată de pe această planetă, aşa că am vrut să-mi vizitez din nou locurile special.
- Dar tu nu ai fost plecată mult timp, intervine Cosmin. Cam acum o săptămână îmi amintesc că am discutat problema cu pig-greenul acela mic.
- Da, ştiu, dar timpul trăit în spaţiu e diferit de cel trăit aici. Poate a trecut o săptămână, dar eu am fost plecată în spaţiu 700 de ani.
Atunci toţi, inclusiv eu (mai ales eu) am tăbărât pe ea cu o avalanşă de întrebări:
Eu: - Dar cum de nu ai îmbătrânit?
Cosmin: - De ce nu ne-ai spus mai înainte?
Eu: - Cum adică trăieşti în spaţiu?
Alina: - De ce Lacul Redwater este special pentru tine?
Eu: - Ce fel de creatura eşti?
Roby (în timp ce se ferea de un şlap): - De ce este special pentru tine Muntele Sckiro?
Eu: - Cum poţi să ajungi în spaţiu?
Miha (în timp ce se chinuia să îl lovească pe Roby cu un şlap): - Cum de reuşeşti să respiri în spaţiu?
Eu: - Cum poţi să mănânci în spaţiu?
Biia (în timp ce încerca să îi despartă pe Roby şi Miha): - De ce îţi place Pădurea Usance?
Între timp, Andii, total ironică, îi dă lui Adry, care era confuză, o foaie, iar mai apoi fuge în pădure, lăsând în urma ei scântei de foc.
Adry, cu vocea ei blândă, răspunse la toate întrebările noastre.
- Eu sunt o nimfă a apelor. Am mai multe puteri, printre care, şi posibilitatea de a mă transforma în astre, aşa că pot cutreiera nenumărate galaxii fără a îmbătrâni. Dar ca orice stea, am şi eu sfârşitul meu, deci îmi delimitez cu stricteţe timpul petrecut ca stea, deoarece îmi este frică că nu cumva să mă transform într-o gaură neagră. Pe această planetă am mai multe locuri care mi-au plăcut încă de la începutul făuririi ei. Eu am luat parte la existenţa acesteia. Este o poveste lungă şi nu cred că avem timp..
- Ba da, chiar avem
Cine a spus asta, nu prea ştiu. Eram prea absorbită de poveste.
- Bine. Povestea mea a început cam acum douăzeci de mii de ani. Această planetă era doar o poveste. Pe atunci, eu eram o stea tânără. Dacă nu ştiaţi, toate nimfele de apă se nasc stele. Eu mă plimbam în Univers, în căutarea unei planete pe care să mă stabilesc şi să-mi iau forma umană. Dar problema era că pe o planetă nu poate exista decât o singură nimfă de apă şi pe acea planetă trebuia să existe, evident, apă. La niciunul dintre capitole nu am prea avut noroc: majoritatea planetelor nu aveau apă, iar rarele momente în care aveau, o nimfă a apelor ocupa deja acea planetă. Aşa că a trebuit să aştept zece mii de ani în spaţiu, iar apoi, această planetă a început să apară. Materiale din Univers s-au unit şi au dat naştere planetei pe care stăm azi. Dar nu a fost aşa de uşor. De fapt, acum aproape 15 ani, crearea acestei planete s-a finalizat, iar eu am fost prima ei locuitoare. Acele locuri sunt speciale pentru mine, deoarece, în centrul lor, sunt izvoarele mele de putere.
Cu aceste cuvinte, toată vraja s-a risipit, chiar dacă prin faţa ochilor mei încă dansau stelele... Este oarecum uimitor. Cred că Adry a fost singura persoană care a reuşit să mă facă să privesc în depărtări.
Dar imaginile cu Universul acela mirific, îndepărtat, s-au dizolvat din capul meu, iar în urma lor, pulbere de stele...
Cu toţii am decis că ar fi mai bine să stăm acolo pe parcursul acelei zile, deoarece trebuia să o aşteptăm şi pe Andii, care nu ştiu din ce cauză nu îşi mai face apariţia.
Pe parcursul următoarelor ore am moţăit, în timp ce ceilalţi sporovăiau lucruri care nu mă interesează. Aşa că am preferat să dorm, însă somnul meu este întrerupt de un ţipăt oribil.
Ceilalţi, care adormiseră şi ei puţin, se ridică în capul oaselor şi o iau la fugă înspre pădure. Mă ridic şi eu cu intenţia de a-i urma, dar Cosmin se opreşte în faţa mea şi îmi spune:
- Fantassia, tu stai aici! Eşti în pericol, aşa că stai!
Poftim? El îmi dă mie ordine?! Nu am de gând să fac ce-mi spune el!
- Nu poţi să-mi spui ce să fac!
- A, da?
Pentru un moment, am crezut că o să mă plesnească, dar numai ce văd că o clonă de-a lui mă cuprinde de încheieturi.
Eram cât se poate de nervoasă. Cosmin se uita la mine compătimitor, apoi îmi întoarce spatele şi fuge printre copaci.
Sunt aşa nervoasă! Dar stai! N-am eu oare, anumite puteri? Îmi dau ochii peste cap şi oftez exasperată.
Fără să mai stau pe gânduri, îi dau un cot în burtă, iar clona dispare într-un nor de fum şi o iau la fugă printre copaci.
Aud nişte zgomote de luptă…

Capitolul 7. Deznădejde şi speranţă

Când am ajuns printre copaci, destul de aproape pentru a zări locul luptei, m-am aruncat la pământ. Au! Puţin cu prea multă forţă totuşi... Imediat am simţit o durere ascuţită la cap şi am observat că ceva mi se prelinge pe frunte, gâdilându-mă.
Atenţia mi-a fost atrasă imediat de un ţipăt puternic şi înspăimântător. După o cercetare atentă, am ajuns la concluzia că ţipătul a fost al Alinei, care a luat-o la fugă spre un om în flăcări, a stins focul cu o putere de-a ei, a luat pe sus corpul omului evident mort şi a luat-o la fugă printre copaci. Adio, Alina!
Atenţia mea a fost acum îndreptată către ceilalţi. În mijloc se află cea mai oribilă fiinţă pe care ţi-ai putea-o imagina, iar de descris, ar fi şi mai greu, aşa că vă spun simplu: imaginaţi-vă cel mai mare coşmar al vostru şi amplificaţi-l de o mie de ori.
În jurul lui se aflau toţi prietenii mei, cu excepţia Alinei. Toţi păreau a fi într-o transă adâncă, iar apoi au căzut la pământ, prinşi de convulsii, până când au rămas nemişcaţi.
Creatura nenorocită a zburat printre copaci! Dar nu mai conta. Prietenii mei nu mai sunt... Cu greu m-am abţinut să nu o iau la fugă după el şi să-i spun să mă omoare... Totul s-ar fi terminat mai repede, deoarece, fără prietenii mei, sfârşitul este inevitabil. Moartea mă aştepta, fie că mergeam să înfrunt acel monstru, fie că stăteam acolo şi aşteptam să vină după mine recuperatorii.
Aşa că am decis că ar fi mai bine să mă duc şi să-mi plâng amarul pe trupurile prietenilor mei, pe care am crezut că nu aveam să mi-i fac vreodată.
M-am îndreptat cu paşi mărunţi şi tarşâiţi, în timp ce durerea din frunte începea să mă ameţească... Super! Încă un factor care îmi grăbeşte moartea şi-aşa iminentă... Cel mai aproape de mine era Cosmin. Nici chiar moartea nu l-a făcut să-şi şteargă zâmbetul tipic de pe faţă.
Am continuat să merg, neputând să mă uit. Când am ajuns la Miha, ceva m-a făcut să tresar. Corpul ei se ridica şi se lăsa foarte încet. M-am aplecat cu capul asupra ei şi am observat că inima îi mai bătea – încet, într-adevăr, dar mai bătea. Am încercat acelaşi lucru cu toţi, având acelaşi rezultat.
Fericirea mea era nemăsurabila. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost acela de a-i duce la căldură. Am încercat să o ridic pe Biia, dar nu am reuşit. Se pare că puterile îmi slăbesc de la şoc şi tristeţe deznădăjduită... De târât nu-i puteam târî, deoarece ar fi fost posibil să-i lovesc şi mai tare decât erau deja.
M-am pus pe jos, când o voce din spatele meu mă face să sar:
- Pot să te ajut cu ceva?
M-am întors – în spatele meu se afla un băiat doar cu puţin mai înalt decât mine, îmbrăcat cu totul în negru, un negru intens asemenea părului său, ochelari de soare, ceea ce mă împiedică să îi văd ochii şi cu faţa aproape la fel de deschisă la culoare ca şi creta albă. În acel moment, nu mi-a mai păsat cine e; eu aveam nevoie de ajutor, iar el mi-l oferea cu atât de multă uşurinţă, încât nu am vrut şi nici nu am putut să refuz.
M-a ajutat să-i ridic pe rând şi să-i duc pe fiecare lângă foc. În timp ce cina – adică ce-a mai rămas de la piggreen-ul vânat de Alexandra cu o zi în urmă – se prăjea, eu şi nou venitul ne-am pus pe pătură şi am început să vorbim:
- Câţi ani ai? întreb eu curioasă.
- Şaptesprezece. Tu?
- Cincisprezece ani. Dar cum te cheamă? Eu sunt Fantassia...
- Night...
- Da, ştiu că e noapte. Dar cum te cheamă? mai întreb o dată, gândindu-mă dacă nu cumva mă ia peste picior.
- Nu, Night e numele meu.
- Ăă... Păi atunci, fain nume.
- Şi apropo – mă întrerupe el –, ce-ai păţit la cap?
- Aa, mai nimic... Am şi uitat.
- Ai putea să-mi spui şi mie cum ai făcut "nimic"-ul ăla? mă întrebă el din nou, oarecum amuzat.
- Păi, să zicem că am vrut să trag un pui de somn şi am făcut-o cu puţin cam prea mult patos.
Acestea fiind spuse, se lăsă o linişte stânjenitoare, dar de care aveam nevoie, pentru a-mi aduna toată învălmăşeala din cap. Iar primele trei întrebări principale din capul meu sunt: 1. Mă vor prinde oare cercetătorii?; 2. Ar trebui să am încredere în Night? Şi 3. Oare cei mai buni prieteni ai mei vor supravieţui?. Nu neapărat în ordinea aceea…

Capitolul 8. Băiatul cel nou

În timp ce mâncăm, niciunul dintre noi nu a scos vreo vorbă. Bine, cel puţin... în timp ce Night mânca, pentru că eu eram atât de bulversată de toate cele întâmplate mai devreme, încât nu-mi trebuia nici mâncare, nici apă.
- Şi... tu ce eşti? Poet, cercetător... transformat...
- Hmm... Interesantă întrebare, având în vedere faptul că nici eu nu sunt sigur pe ceea ce sunt. Presupun că transformat, însă n-am nicio idee ce anume. Dar tu?
- Păi – încep eu oarecum stanjenită – de fapt, eu sunt injectată.
- Injectată? mă întrebă Night mirat, aproape inecându-se cu o bucată de carne. Deci tu eşti Subiectul 0?
- D, păi, pare greu de crezut, ştiu. Nici eu nu înţeleg de ce... Uneori chiar mă întreb ce anume am avut eu în plus faţă de ceilalţi, încât să fiu singura care a rezistat serului...
Îmi îndrept privirea în jos. Da, aşa e... Oare de ce eu sunt singura care a rezistat? Şi toţi prietenii mei, rudele… Iar apoi, faptul că am fost nevoită să devin fugară, doar ca să nu fiu subiect de experimente... Două lacrimi mici începuseră să mi se prelingă pe faţa luminată de focul în faţa căruia stăteam. Mi-am amintit că nu eram singură abia în momentul în care două mâini mari şi calde se aşezaseră în jurul meu. Pentru moment, am fost destul de şocată, dar apoi mi-am şters lacrimile şi m-am uitat către Night, care avea pe faţă un zâmbet cald şi compătimitor.
- Îmi pare rău... îngân eu.
- Nu trebuie să-ţi ceri scuze, spuse Night, în timp ce-mi dădu drumul din îmbrăţişare. Te înţeleg perfect. Ştiu că-ţi este greu, dar uită-te în jurul tău! Toţi aceşti oameni sunt aici pentru tine! Dacă nu le-ar fi păsat deloc de tine, nu aţi fi fost acum aici şi cel mai probabil, tu n-ai fi fost vie. Sau, în cel mai bun caz, ai fi fost undeva, pe un pat de laborator cu tot felul de ace prin corp.
- Um, nu mă faci să mă simt mai bine, ştii? Şi mai degrabă aş alege moartea decât să fiu folosită de nişte cretini fără scrupule. Nu-mi pot imagina cum ar fi o viaţă în cuşcă… Singură, abandonată... Un cobai... Mai rău decât să fii o pasăre într-o colivie! Să nu am libertate, să nu mă pot bucura de toate lucrurile mărunte care fac viaţa unui adolescent frumoasă... Să nu mă îndrăgostesc, să nu am prieteni... Să nu pot simţi vântul în păr, pământul sub picioare, apa pe faţă... Cu siguranţă aş alege moartea, decât aşa ceva!
Night se uită la mine cu o oarecare milă în privire, însă ceea ce mă miră e faptul că în momentul următor, o scânteie i se aprinse în ochi şi un zâmbet determinat îi apăru pe buze.
- Îmi place cum gândeşti! În regulă, te voi ajuta şi eu!
Îmi întinse prietenos pumnul.
Eram foarte fericită, căci cu cât eram mai mulţi, cu atât era mai bine. Aşa că am întins şi eu pumnul şi l-am lovit pe al lui, după care am început amândoi să zâmbim. Mă cuprinsese o ambiţie fantastică, iar cât despre zâmbetul lui, probabil că avea aceeaşi cauză.
Am continuat să mâncăm, iar, în cele din urmă, am pus şi eu gura pe ceva mâncare.
Când să terminăm, ne loveşte setea, aşa că Night se ridică şi se duce la râu cu o cană mare, pentru a aduce apă din care să putem bea, dar pe care să o putem folosi şi pentru ceilalţi, care încă erau în stare de inconştienţă.
Odată plecat, mă îndrept şi eu către prietenii noştri şi mă aşez în genunchi lângă Andii, care era cel mai aproape de mine. Îi ridic batista de pe frunte şi o înmoi în apa rece care mai rămăsese într-un castronel micuţ de lut, apoi, storcând-o bine, i-o pun înapoi pe frunte. "Încă arde..." îmi spun eu în gând.
Repet această acţiune cu toţi, până când ajung la Roby.
Când să ajungă Night, mă aude ţipând şi se alarmează. Vine repede către mine, punând jos apa adusă şi mă întreabă ce-am păţit.
- Uite! Exclam eu, fericită. Îşi deschide ochii!
- Hei... Eşti bine? întreb eu îngrijorată, dar în secunda următoare, un pumn mă ratează la mustaţă, iar eu îmi pierd echilibrul şi era să cad, însă – norocul meu – Night mă prinsese de mijloc şi am reuşit să mă stabilizez.
- Piei!
- Ce-a fost asta?! îip eu la Roby.
- Scuze, eram… începu el. Îmi stătea asta pe limbă...
- Mă scuzi?
Roby mă privi oarecum speriat şi încercă să drege prostia abia făcută:
- Adică nu, nu pentru tine. Pentru... pentru chestia aia, ştii tu. Doar că eram prea ocupat pe moment, aşa că nu am apucat să o fac, deci acum a cam răbufnit din mine...
- Adică erai prea speriat atunci, se auzi o voce din spatele nostru şi când mă întorc, o văd pe Miha cum încerca să se ridice în fund, în timp ce îşi dădea jos batista de pe frunte.
În timp ce Roby ţipa că din gură de şarpe că nu era speriat şi că nu s-a lăsat niciodată condus de frică, iar Miha râdea surd, eu am început să merg înspre Andii şi Ale.
Mă aşez pe jos lângă ele şi îmi strâng genunchii cu braţele, aşteptându-i şi pe ceilalţi să se trezească.
- Hei, ce s-a întâmplat?
Night se aşează lângă mine şi mă împunge prietenesc cu degetul. Roby şi Miha se opresc şi ei din ceartă şi îşi îndreaptă privirile înspre noi.
- De fapt... el cine e? întrebă Miha, uitându-se când la mine, când la Roby.
- Da, chiar aşa. Cine eşti? o completă Roby, ţinând degetul îndreptat către Night, care părea puţin stânjenit, dar spuse:
- Nu sunt aici ca să vă jefuiesc.
Schiţă un zâmbet, apoi urmă un moment de tăcere. Într-un sfârşit, Miha rupse tăcerea:
- Dar? Şi apropo, Roby, nu e frumos să arăţi cu degetul, zise şi se uită ameninţător către Roby, care încă nu coborâse mâna.
- Numele meu este Night, am şaptesprezece ani, sunt transformat bănuiesc şi nu am nici cea mai mică idee cum am ajuns pe planeta asta, dar mă bucur că s-a întâmplat, spuse el şi apoi mă privi zâmbind, în timp ce Roby şi Miha încetară să se mai strâmbe unul la celălalt.
Momentul stânjenitor în care toate persoanele treze din cameră se holbau la noi încetă în clipa în care Adry şi Andii deschiseră ochii. Şi slavă Domnului că s-a întâmplat, pentru că Miha era gata să deschidă gura şi pot băga mâna în foc că ştiu ce avea de gând să întrebe.
Aşa că îmi ridic capul plină de speranţă şi observ că toţi începuseră să se mişte sau să deschidă ochii, şi, probabil fără să gândesc, sar la gâtul fiecăruia că să-i îmbrăţişez. Când să ajung la Night, ezit, apoi cobor braţele stânjenită şi întind pumnul, iar el face acelaşi lucru, până ce pumnii noştri se ating.
- Cine... începu Biia, dar Night o opri.
- Vă explic mai încolo, acum trebuie să ne punem în mişcare; cercetătorii trebuie să va fi localizat până acum şi probabil că au trimis deja brigada de urmărire după voi.
- Are dreptate, spuse Cosmin.
- Păi, în regulă atunci, zise Adry vioaie. Să pornim!
Se ridică într-o clipă în picioare şi se îndrepta către ieşirea din peşteră, dându-şi seama după vreun minut – timp în care noi ne uitam cu toţii derutaţi cum se indepartează – că merge singură şi se întoarse la noi, cu o expresie pierdută pe chip.
- Nu crezi că ai uitat nişte lucruri? întrebă Cosmin oarecum amuzat.
- Cum ar fi faptul că suntem murdari şi nu avem nicio idee încă de unde am pornit şi încotro ar trebui să o luăm? am spus eu, aproape râzând.
- A, corect. Păi, cu rănile şi murdăria vă rezolv eu.
În mâinile Adrianei începuse a se contura o sferă de apă, albă, cu tentă albăstruie, în interiorul căreia parcă se mişcau curenţi. Ne făcu semn să ne apropiem toţi, apoi, punându-şi mâinile în faţă, sări pe noi un jet de apăcu putere foarte mare, care ne curăţă aproape perfect, inclusiv hainele şi aproape ne aruncă în peretele peşterii.
- Ok, deci să înţeleg că aici intervin eu. Andii se uscă instantaneu, având în vedere că era un elf de foc şi apoi, apărură în jurul ei mai multe limbi de foc, pe care le aruncă spre noi cu viteză printr-o simplă mişcare a mâinii. Flăcările ajunseră la noi drept suflări fierbinţi şi puternice de aer, care ne uscară pe loc.
- Frate, ce-aş vrea să pot face şi eu asta, spuse Roby aproape şoptit, dar îndeajuns de tare cât să-l auzim.
- Bine, deci – încep eu. Dacă nu mă înşel, partea pădurii din care am venit era în dreapta, aşa că noi mergem în stânga. Am zis bine?
Mă uitam la Night, aşteptând puţin ajutor, având în vedere faptul că el m-a ajutat să-i aduc pe ceilalţi în acel loc.
- Aşa este.
- În regulă, spuse Ale prompt. Haideţi să mergem, n-am chef să-mi tocesc gheruţele pe carnea fadă de recuperator.
Îşi întoarse spatele şi ieşi din peşteră. Şi deşi noi eram puţin cam nedumeriţi, am luat-o imediat din loc, în momentul în care aceasta ne strigă din depărtare "Mişcaţi-vă odată!".

Capitolul 9. Urletele de jale ale lupilor

- Mamă, spuse Ale aproape şoptit, după ce Night terminase de povestit.
- Şi... tu... vreau să zic, începu Adry, cum se poate să nu ştii ce creatură eşti şi cum ai ajuns pe Euforia?
Night o privi pentru o secundă ofuscat, apoi zâmbi preţ de o clipă într-un mod pişicher, însă nu spuse nimic.
Se lăsă seara. Când crepusculul dădu frâu liber umbrelor captive peste zi, care acum se adună laolaltă ca o adunare de stafii ce ies de după copaci sau ţâşnesc din întunecimile mării; când toate aceste umbre pătrund în minţile oamenilor, scoţând la iveală gânduri şi diferite imagini bine tăinuite acolo, undeva… undeva într-o parte bine pecetluită a conştiinţei lor... eminescenţe din trecut, din morminte şi din marea adâncă, unde zac lucrurile care ar fi trebuit să fie, dar nu au fost niciodată, bântuind pe acolo perpetuu... eu stăteam în linişte.
Fugisem deja de o lună... Tot ce îmi doream acum era să nu fiu găsită. Toate bucuriile şi realizările de până acum păreau neînsemnate, toate ţelurile spre care aspiram până acum, nesemnificative...
Să fi meritat toţi aceştia de lângă mine încrederea mea?
Acum era deja noapte şi nu puteam ieşi din pădure. Deşi, totodată era un risc destul de mare să stăm pe timp de noapte într-un aşa loc. Nu ştiu de ce, dar nu am un sentiment prea bun în ceea ce priveşte aşezarea noastră temporară. Mai ales că, la lăsarea nopţii, orice urmă de frumuseţe s-a risipit...
Dădea mai degrabă impresia unei cripte. Era tăcută, neobişnuită cu paşii şi nevăzută prea des de vreun ochii de trecător; ca o văgăună, de care şi vântul negru al estului şi-ar fi ascuns, dacă i-ar fi fost cu putinţă, ţipătul. Doar că bătea tot mai pătrunzător şi mai pervers odată cu apusul celor doi sori, în timp ce întunericul se adânceşte şi lucrurile îşi pierd contururile, devenind mai mari, dar încă distincte.
Se poate încă zări poteca pe care am sosit, acum părând rece şi tenebroasă; doar imaginea ei, cufundată în acea beznă fumigândă îţi trezea un fior pe şira spinării şi îţi creea acea stare de nelinişte, aşteptându-te la o nedorită întâlnire cu bătrâna domniţă cu coasă, ce bântuie dormitoarele oamenilor răi şi copiilor obraznici, din poveştile adesea spuse de bunicile de pretutindeni.
Orice sclipire a zilei s-a stins. Coroanele boltite ale copacilor au devenit negre şi ursuze şi s-au cufundat într-o umbră impenetrabilă.
De undeva, din spatele unui trunchi îmbătrânit, se auzea un sunet înfundat şi şters, care devenea mai dulce şi melodios, prinzând ceva din nuanţele unor acorduri muzicale, pe măsură ce te apropiai. Era Alexandra, i-am recunoscut timbrul; îngâna un cântec stins, în timp ce îşi frângea mâinile şi ridică la piept pumnul, în care ţinea foarte strâns ceva.
- Ce frumos! am spus eu, aproape şoptit.
Ale, îngândurată şi calmă, neschiţând niciun semn de uimire, îmi replică:
- De ce nu dormi?
- Nu pot... Mă cam înspăimântă locul ăsta...
WereCat lăsă să se piardă în aer un oftat slab, în ecouri şterse, urmat de un zâmbet ce exprima o multitudine de emoţii.
- Da, aşa e. Pot găsi scuze până mâine dacă vrei, am spus eu pe un ton uşor ironic, dar binevoitor.
- Eşti imposibilă, ştiai asta?
- Uneori poate fi o calitate, am răspuns eu, zâmbind prietenos şi m-am aşezat lângă ea, lovind-o încet cu pumnul în braţ, continuând pe acelaşi ton legănat. Ascult.
- Cântecul de mai devreme, începu brusc roşcata, obişnuia să mi-l cânte mama în fiecare seară când eram mică. Îmi amintesc că, de câte ori mi-era frică sau când mă simţeam singură... era salvator. Iar asta...
Ale descleştă pumnul cu un mic suspin risipindu-se în bezna impenetrabilă de pretutindeni şi lăsă la vedere un lănţişor alb ca lumina lunii, ce strălucea, ademenindu-te parcă, în lumina amăgitoare a unei false lumini...
- L-am primit la naştere, murmură ea, uitându-se înspre lănţişor, dar privind în gol, de la mama... E singura amintire pe care o mai am de la ea. Asta şi cântecul de mai devreme. Sunt tot ceea ce mă mai leagă de ea...
- Dar...
- Mama era bolnavă. Era pe moarte, dar... răpirea aia i-a pus capacul. A fost injectată, dar organismul ei slăbit nu a rezistat prea bine serului. Fiind deci foarte slăbită, au abandonat-o... Am vrut să fac ceva pentru ea. Am vrut... am vrut! Am vrut... Nu m-a lăsat... Mi-a zis să plec... să mă salvez…
În timp ce fata încerca să vorbească, roasă parcă, de remuşcări, începură a i se prelinge lacrimi perpetuu pe obraji, în timp ce îşi strângea pumnii pe genunchi, cutremurându-se constant.
- Hei... fata încetă brusc, deschise ochii mari, cu lacrimile încă prelingându-i-se din bărbie pe pumnii care erau în continuare încleştaţi, dar nemişcaţi, menţinându-şi aceeaşi poziţie chircită. Îi pusesem o mână pe umăr şi zâmbeam cu jale, abţinându-mă cu greu să nu încep şi eu să plâng. Nu e nevoie să continui, am... am înţeles... Şi eu am o poveste asemănătoare. De fapt, doar începând dintr-un punct. Eu eram o fată normală, ştii? Mergeam la liceu, aveam prieteni – bine, 6 prieteni cu totul, dar erau geniali, cei mai buni pe care ţi i-ai putea dori, începând de la Lucas, care se certa ca un puştan cu copiii de 6 ani, Denis, care urla pe stradă de cârnaţi şi până la Cami, care mânca lămâie în centru –, învăţam bine la şcoală, citeam mereu şi, din 24 de ore pe zi, în 18 râdeam. Ceea ce nu am mai făcut de ceva vreme... Apoi, serul, ştii povestea... Toţi au murit, noi am plecat pe Euforia şi, când să fug, mama mi-a dat şi mie un lănţişor – am prins cu o mână lănţişorul de argint, care-mi atârna de gât – şi m-a acoperit, riscând să fie întemniţată. Iar acum, sunt aici, la fel ca şi tine… fugind de propria-mi viaţă, la fel ca şi tine... Dar măcar o putem face împreună.
Ale, care se dezise de poziţia încordată, rămase acum încremenită preţ de câteva secunde, apoi, fără să realizez când, sări la gâtul meu şi începu iar să plângă, mai încet ce-i drept, iar eu îi răspundeam îmbrăţişării. Nu mai simţisem de mult ce simţeam acum... Era de parcă toţi prietenii mei de pe Pământ şi familia, mă ţineau din nou în braţe şi îmi spuneau că totul avea să fie bine. Mă cuprinsese o nostalgie înfiorătoare, şi, fără să-mi dau seama, am început şi eu să plâng, în linişte.
Dar nici nu apucară să treacă două minute, până ce o simt pe Ale cum se eliberează din strânsoare şi o văd zâmbind cu toţi dinţii, arătând cu degetul înspre un copac, din spatele căruia ieşea Night şi se îndrepta spre noi.
I-am dat şi eu drumul Alexandrei şi m-am şters repede la ochi, apoi m-am uitat înspre Night şi l-am întrebat:
- De cât timp stai aici?
- Ai auzit tot? mă completă Ale, ochii sclipindu-i oarecum ruşinaţi.
- De ceva vreme, da, am auzit tot. Înveseliţi-vă! Pe mine mama a încercat să mă mănânce, ne spuse Night, aproape râzând, în timp ce se aşeză lângă mine.
Fără să vrem, ca un impuls involuntar, ne bufni râsul şi pe mine şi pe Ale, iar Night continuă:
- Da, aşa e. Când aveam 5 ani. Mama se transformase în căpcăun. M-a pus să mănânc umplutură de curcan şi să beau câte o sticlă de lapte, în fiecare seară, timp de patru luni. Apăsă mai tare pronunţia pe ultimele cuvinte. Apoi, când am ajuns acasă într-o noapte, cu tata, de la tăiat lemne, mama pregătea deja grătarul. Dar nu, nu carne. DOAR grătarul. Mi-am dat seama ce avea de gând, abia când începuse să se holbeze lacomă şi înfometată la mine, îl plesni pe tata şi începuse să-mi lege lemne de mâini şi spate.
Râdeam aşa cum nu o mai făcusem de multă vreme. Mă simţeam din nou acasă...
- Bine că am realizat la timp, mai spuse acesta, pentru că m-am rotit şi am lovit-o cu o cracă deformată de stejar în falcă, iar apoi am luat-o la fugă.
- Şi nu a încercat să vină după tine? întrebă Ale, amuzată, oarecum întărâtându-l.
- O, ba da, răspunse Night. Mi-am dat seama după zgomotul de copaci căzuţi şi schelălăielile animalelor. Din fericire, în formă de căpcăun, gândea cam încet, aşa că apucasem să ajung destul de departe când şi-a dat seama ce se întâmplase. Şi de-atunci fug şi eu, exact ca voi. Problema e că, într-o seară am adormit, iar dimineaţa următoare m-am trezit pe malul unei mări de metal, zâmbind prostesc la doi sori. A fost ceva greu de descris în cu...
Vorbele lui Night, precum şi zâmbetele noastre dispărură într-o clipită. Cineva ţipă.
- O, nu... zic eu alarmată şi îngrijorată. Andii!

Vizitator

OMG ! Citeam linistita si imi spuneam in minte ,, Povestea asta va fi superba , fetele astea au o imaginatie bogata ,, . Cand am citit ultima propozitie , pur si simplu am fost socata ! Mai repede ! Puneti mai repede urmatoarea parte ! :SL: :SN: :SN: :SN: :SB: :SB: :S+: :S+:

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Mar Feb 04, 2014 5:04 pm

Nu am putut citii nimic,ai ales un font nepotrivit...

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Mar Feb 04, 2014 5:42 pm

WOW..FOARTE TARE,AVETI O IMAGINATIE INCREDIBILA CRED CA O SA FIE O POVESTE DE SUCCES...NEXT NEXT

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Mier Feb 05, 2014 6:58 pm

Andra a scris:: OMG ! Citeam linistita si imi spuneam in minte ,, Povestea asta va fi superba , fetele astea au o imaginatie bogata ,, . Cand am citit ultima propozitie , pur si simplu am fost socata ! Mai repede ! Puneti mai repede urmatoarea parte ! :SL: :SN: :SN: :SN: :SB: :SB: :S+: :S+:

Mare dreptate ai!!!!

Vizitator

Ce poza infioratoare ati gasit pentru cosmar Astept sa vad celalalte personaje :study: :lol!: :SN: :SN: :SL: :SB: :SC: :S+:

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Joi Feb 06, 2014 6:47 pm

INCREDIBIL..HAI CU NEXT-UL SI NOILE PERSONAJE

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Joi Feb 06, 2014 6:50 pm

Baga N..E..X...T....E SUPERBA POVESTEA.. aveti o imaginatie foarteee bogata..PUPICI

Subiect: Re: Fantassia sub zodia Cosmarului Joi Feb 06, 2014 9:52 pm

Daca nu puneti next maine,poimaine dimineata va vor gasi mamele voastre spanzurate de lustre!!!!

Vizitator

A aparut Ninja-ul . Next ! Vreau sa vad si celalalte personje ! :lol!: :lol!: :lol!: :study: :SL: :SL: :SN: :SB: :SC:

» Atacul cosmarului
» Inceputul cosmarului in casatoria mea

Cont pierdut

// Dacă nu ai acces la cont

Fantassia sub zodia Cosmarului