ROSTUL VIETII

....soarele aparu timid dupa muntele tacerii ingenuncheate.......era atat de trist si de sleit de vlaga, incat incepu sa planga cu raze de margaritare;picurii se imprastiau sfiosi in eter ,transformandu-se in final in sunete de petale argintate...auzind aceste sunete,copacul cel sfant isi deschise larg crengile ,rasfoindu-si cu putere frunzele albastre de dorinta regasirii si, fara prea multa asteptare ,incepu sa murmure tremurand de emotie un susur trepidant ;auzind acest susur, izvorul cel sfant din padurea cunoasterii sfinte isi ridica cu putere undele rosiatice si cristaline ale apei vietii si incepu sa cante prin fiece piatra ecoul tacerii ascunse in taina mintii vesnic treaza...auzind acest cantec,muntele intelepciunii sfinte se cutremura de asteptarea ce il tinu teapan atatea secole, si se despica in doua ,lasand sa iasa din inima lui o mare de credinta ...vazand toate acestea,soarele cel sfant,templul cunoasterii profunde,incepu sa planga cu margaritare in culorile curcubeului sfant,facand astfel ca totul in jur sa capete rost...