Dependență de moarte

Soarele răsărise.Aburul din ceașca de cafea se răspândea în aer,devenind una cu el.Eu stăteam.Stăteam și îmi așteptam sfârșitul.Oftând am sorbit din lichidul negru care imi atenua moleșeala.Mă uitam in zare,totul era așa frumos,toată natura era fericită ,vie,doar eu imi doream să fiu moartă.
Am luat laptopul in brațe,mă uitam la el,nu il aprinsesem,doar mă uitam la el.
L-am aprins,privirea mea era total atrasă de ecran,era ca un drog,toate gândurile mele au fost șterse,la fel și sentimentele.
O voce se auzea in spatele meu dar nu am băgat-o in seamă ,eram prinsă înăuntru,nu puteam să mă mișc , doar priveam laptopul și tastam.Tastam până la disperare.Aveam mulți prieteni digitali dar totuși mă simțeam singură.Totul era așa clar, aveam nevoie de cineva , de fapt aveam nevoie doar e o îmbrățișare.
Lumina laptopului s-a stins,totul s-a întunecat,sentimentele mi-au revenit dar de data asta erau mai multe și mai dureroase.
Vocea aceea,s-a auzit din nou,era mama,țipa la mine cu ură zicându-mi că  sunt inutilă.
Sentimentele se accentuau,era doar ură și tristețe,poate doar tristețe.
Am plecat de acasă fără să privesc în urmă , lăsând-o pe mama să vorbească singură.
Mergeam pe stradă privind cu indiferență oamenii.Erau fericiți . Fericirea lor mă făcea din ce in ce mai tristă ,sau poate eram doar geloasă?Eu,geloasă pe fericirea lor?Nu.Nu e în firea mea să fiu geloasă,mai ales pe fericirea celorlalți.
Mergeam pe o străduță îngustă dintr-un cartier sumbru și ciudat.Cu coada ochiului am văzut un părculeț părăsit, mai erau decât câteva leagăne ruginite, am mers către el.

Ma apropiam putin cate putin de parc.Era umbra,tot parcul era intunecat,un loc dragut pentru a-ti aduna toate gândurile la un loc.
M-am asezat pe un leagan, scârtâitul lui era ca un suspin.Poate si leaganele aveau sentimente,se simteau singure si uitate,la fel ca mine.M-am uitat mai atenta împrejur.Nu era nimeni,sau stai ,am omis pe cineva? Era un baiat,statea pe o banca lânga acel parculet.Cum puteam sa nu il observ?Plângea si suspina,la fel ca leaganele.M-am dus la el si l-am intrebat daca e bine.
S-a uitat in ochii mei.Lacrimile i se prelingeau pe obrazul inbujorat.Avea ochii rosi,probabil plânsase ceva vreme.M-am uitat mai atenta. In ochii lui de un albastru inchis se putea vedea ura,sau era tristete?
M-am mai uitat o data la el.Printre lacrimi am reusit sa-i vad trasaturile bine sculptate ale fetei.
-Alex,tu esti? l-am intrebat eu afisând un zâmbet confuz.
-Da? a raspuns el aruncându-mi o privire ciudata
Am zâmbit.Eram fericita.Da!în sfârsit eram cu adevarat fericita.L-am luat in brate si l-am strâns cât am putut de tare.Simteam iubire,chiar daca nu îi stiam sentimentele.Oare si eu il iubeam?Oh,cum puteam sa stiu ce simte daca nici macar eu nu stiu ce simt.Dupa câteva secunde i-am dat drumul.I-am zâmbit si el mi-a raspuns cu un zâmbet.Parea un zâmbet fals dar ma multumisem ca a zâmbit.Parea asa dezorientat,nu avea habar ce se intâmpla.
-Sunt Xandra.
Atunci a zâmbit,era un zâmbet adevarat .
L-am facut sa se simta fericit?Eu am facut asta? Eu sunt motivul pentru care zâmbeste sau e doar amuzat de situatie?
Eram confuza din nou.
M-a îmbratisat.Atunci am simtit din nou aceea iubire, acel sentiment, doar ca de data asta era mai puternic, la fel de puternic ca tristetea pe care o acumulasem în toti acesti ani,poate chiar mai puternic.
L-am impins.Nu stiu de ce am facut-o.Inca eram confuza.S-a uitat la mine din nou,m-am pirdut in ochii lui asa cum se pierde o nava in marea involburata.O lacrima i-a cazut din nou pe obraz, cred ca era ultima. I-am sters lacrima si l-am luat din nou in brate,amândoi aveam nevoie de asta.