~Ultima strigare a îngerului~
Noaptea își făcea în sfârșit apariția, după o lungă zi caldă de octombrie. Lumina Soarelui începea să amorțească, în timp ce natura se acoperea de o răcoare ce se întețea treptat. Cerul părea că se revarsă peste sol, sub forma unui fum dens, alburiu. Întunericul începea să clocotească progresiv, dar lent, imitând parcă un suspin înnăbușit. Orașul era îmbibat de o liniște adâncă, meditativă. Numai trosnetul unei crengi de fag uscate se mai auzea încet, ca un acord aproape surd de vioară. Vântul bătea silențios, cu puterile secate. Nori cenușii se mișcau rapid pe cer, toți în aceeași direcție.
Casele pitulate, cu aspect de mănăstire, majoritatea fără vreun etaj superior, încă erau luminate. Umbre mari și mici se mișcau ici și colo, dându-i locuinței respetive un dinamism mecanic, parcă fără vlagă. Dacă te uitai mai atent, niciun om nu era diferit de celălalt. Aveau cu toții privirea lăsată, umerii căzuți și o aură tremurândă. Nimeni nu râdea, nu zâmbea sau nu își ridica ochii din pământ. Păreau cu toții înfricoșați, prizonierii unui sentiment de teamă. Totuși, niciunul nu arăta vreun semn de perplexitate sau angoasă; păreau familiarizați cu acea stare de tângă. Cine i-ar fi privit, i-ar fi compătimit...dacă nu știa ca aceea era o seară thanatică, a Samhainului*.
Copiii mergeau la culcare însoțiți de o lumânare care să le vegheze somnul. Mamele îi adormeau, ținându-i de mână și aprinzând flacăra ce avea să-i protejeze. Tatăl se îngrijea, în genere, de siguranța casei, incendiind câte un buștean în fiecare cameră. Străzile erau pustii când ultima fărâmă de lumină dispăruse de pe cer. Frigul se înteți brusc, lasând urme alburii pe geamurile de sticlă ale locuințelor. Vuiete stinse se distingeau undeva departe, intensificându-se cu fiece minut. Adieri de vânt mai intense făceau cate-o frunză să se desprindă de ramura vreunui copac. Una dintre ele fu strivită de un bocanc cu talpa tare, ascuțită. O șuviță scurtă de păr negru fu atinsă de briză, clătinându-se alene. O mână o dădu peste ureche, căzând apoi pe lângă corp. Un glas aspru se auzi din depărtare:
- Aedan, haide! E aproape timpul...
Băiatul, aflat încă la vârsta tinereții, nu răspunse. Ridică doar mâna pe lângă urechi și o legănă dezaprobator. Privirea nu i se mută, rămăsese fixată undeva în zare, pierdută. Celălat bărbat își mușcă buza inferioară, strânse din pumn și oftă scurt. Resemnat, dar oarecum grăbit, închise ușa de lemn ce baricada o mică locuință de piatră, cu trei ferestre laterale.
- Nebunule... spuse el cu glas stins înainte de a trage zăvorul.
Aedan își ridică ușor piciorul stâng și îl mută mai în față pe pământ, imitând un mers reținut. Gâfâi panicat atunci când corpul îi fu brăzdat de vântul năpraznic și, deși dură doar o secundă, inima-i îngheță. Îi era teamă, așa cum și ceilalți se temeau, dar ceva mai puternic decât asta îi îndruma pașii. Se îndrepta rapid, dar prudent spre ieșirea din vest a orașului. Felinare negre împrejmuiau străzile, dar lumina lor era slabă, nu putea străpunge bezna. Băiatul fu brăzdat de un fior rece. Își strânse mâinile la piept într-o încercare eșuată de a se încălzi. Fularul subțire, de culoarea vișinei putrede, se legăna la capete după bătaia vântului ce se înteți. Luna se ascunse între nori, lăsând Pământul cufundat în întuneric; felinarele se stinseră și ele. Aedan rămase încremenit, pironit pe asfaltul rece. Începuse...
Țipete neclare, ca într-o gură de puț, umplură neantul câmpului. Licăriri slabe se întrezăreau în obscuritate, ca mici fulgerături de lumină. Erau din ce în ce mai rapide și din ce în ce mai multe. Păreau să aibă traiectorii precise. Una dintre ele trecu pe lângă băiat, tăindu-i răsuflarea. Deși terifiat, continua să înainteze spre nicăieri. Nu vedea drumul dinaintea sa, dar își putea da seama că se depărtase de oraș. Luminile caselor erau acum niște puncte desenate în negura nopții. Încercă să o strige, dar glasul nu îi permise decât un suspin stins.
- Kaelin...
Așteptă, dar nu se întâmplă nimic. Vântul parcă încetase, dar zbieretele chinuite încă se auzeau. Se lăsă pe genunchi, cu bărbia în piept și palmele pe iarbă. Respirația îi era accelerată, iar inima îi bătea cu putere. Ridică privirea din pământ și strigă iar, de această dată mai puternic. Încercă să o zărească printre sutele de spirite, dar ele erau prea rapide pentru ochii lui. Oftă lung, implorând-o în gând să vină. Începu să tremure, dar nu se clinti din loc. O umbră albă se apropie cu poftă de el, într-un ritm alert, dar fu oprită.
- Lasă-l în pace! E aici pentru mine.
Strigoiul era deja departe când Aedan își săltă privirea. O siluetă de femeie, cu fața și trupul luminate, ședea înaintea lui. Părul îi era bătut de vânt, iar trupul, acoperit cu o rochie albă, subțire, plutea deasupra solului. Băiatul se ridică și merse spre ea, încercând să o atingă, dar mâna lui străpunse obrazul de porțelan al fetei. Ochii îi păreau înghețați, iar fața, înmărmurită. Brunetului îi alunecă o lacrimă pe obraz, iar fata îi zâmbi. Se priveau unul pe altul, cufundați într-o tăcere solemă, ce parcă suprima atmosfera mortuară din jur.
- Trebuie să uiți...îi zise ea cu glas greoi, încă privindu-l în ochi.
El nu spuse nimic. Continua să o privească, pierdut undeva prin amintiri. După luni de doliu, putea în sfârșit să o vadă. Viața i-o luase chiar înainte de căsătorie. Kaelin fusese rațiunea lui. De aceea, poate, nu îi era frică să umble printre sute de fantasme eliberate pentru a o vedea, fie și pentru câteva ore.
- Știi, îi spuse fata, acesta e ultimul Samhain. Vălul dintre lumi a devenit tot mai puternic în ultimii ani.
Băiatul înghiți în sec la auzul acestor cuvinte, dar rămase tăcut.
- Promite-mi că vei găsi pe altcineva, cineva...viu.
Nu răspunse. Continua să o privească, ignorând orice vaiet auzit din depărtare. Ea vorbea necontenit, el doar îi asculta glasul. Fata pleda pentru fericirea tânărului, iar el o aproba. Știa că o vedea pentru ultima oară. Voia să își întipărească în minte imaginea ei, chiar dacă era cea a unui spirit. Era frumoasa, iar buzele îi străluceau ca niciodată. El nu le putea atinge, dar le putea memora ca pe un crez al iubirii. Acea seară thanatică devenise crepuscului unei povesti de dragoste.
- Te voi iubi mereu, îi șopti el încet, în timp ce fata dispărea într-o undă de lumină, iar zorii zilei distrugeau bezna profundă.
- Topic corectat de Lucas.
Sam Mar 16, 2024 2:39 am Scris de 
Subiect: Ultima strigare a ingerului 
