Pandemie

Subiect: Pandemie Joi Mar 12, 2020 11:32 pm

A trecut mai mult de un an de când omenirea se confruntă cu o nouă epidemie. Suntem ca într-un război în care fiecare zi ne apropie de extincție. Dacă înainte orașele erau aglomerate ca stupii de albine, acum poți să numeri pe degete oamenii care merg pe stradă, iar oriunde ai întoarce privirea, nu vezi decât cadavrele celor răpuși de boală. Haosul a pus stăpânire pe noi și sinceră să fiu, nu cred că mai există cale de scăpare.
Totul a început anul trecut, când un număr mare de oameni s-au îmbolnăvit spontan într-un oraș vecin din Mexic. La început arăta ca rabia, boala avea aceleași simptome și se presupunea că vine de la mușcăturile de animale, însă oamenii nu reușeau să se trateze, iar simpromele se înrăutățeau pe zi ce trece. Cei infectați, pe lângă durerile de cap, vomă și amețeli, mai prezentau și agresivitate. O agresivitate care nu putea fi controlată, erau cuprinși de crize de nervozitate și erau în stare să-i atace pe cei din jur. La început se presupunea că e doar o influență asupra sistemului nervos ce poate fi tratată cu calmante, însă bolnavii se aruncau asupra celorlalți la întâmplare, fără un motiv anume și aveau tendința să îi muște sau să bată victimele până la moarte. S-a dovedit că mușcătura era, pe lângă saliva și contactul fizic, o modalitate de transmitere a virusului, iar reactivitatea și viteza sa de transmitere erau alarmante. În ciuda măsurilor de protecție impuse de stat, virusul a reușit să se răspândească enorm, cuprinzând toată America de Nord și de Sud, provocând ravagii chiar și în Europa, iar pe măsură ce trecea timpul, el devenea tot mai fatal. Eu, aflându-mă nu departe de epicentrul epidemiei, am trait un adevărat coșmar. La început, cei infectați atacau doar oamenii de pe stradă în timpul crizelor de agresivitate, însă apoi au început ravagiile. Bolnavii atacau magazinele, spitalele, școlile și alte locuri publice, astfel nu mai era sigur nici să ieși afară. Oamenii nu mai semănau a fi vii, ci aduceau din ce în ce mai mult a zombie. Erau murdari, palizi cu ochii roșii și aveau cearcăne, slabi din cauza lipsei de mâncare, așa cum se închideau magazinele, și înfometați. Asta a dus la canibalism, atacuri asupra locuințelor și moartea a nenumărați indivizi. Eu și soțul meu am pus gratii la ferestre, am blocat toate intrările în casă și am acoperit ferestrele cu draperii groase. Proviziile pe care le aveam în beci erau mereu pe terminate și deseori trebuia să ieșim afară și să jefuim vreo casă abandonată, încercând să fim cât mai neobservați, întrucât străzile mai erau bântuite de acești morți vii sau de alți oameni care, fiind înfometați ca noi, erau dispuși să atace pe oricine.
Astăzi decisesem să ies din casă. Nu am mai mâncat de 3 zile, iar singurătatea a devenit apăsătoare. Soțul meu a murit din cauza foamei acum două luni, scumpul meu Daniel… Nu am avut de ales, a trebuit să îl mănânc… eram disperată și credeam că mai există o șansă de scăpare. Mi-am luat pistolul și gloanțele pe care le mai aveam, m-am îmbrăcat cu un pulover mai gros care m-ar apăra cât de cât de mușcăturile bolnavilor și am ieșit afară. Străzile care înainte erau inundate de oameni acum erau o mare de cadavre. Peste tot erau trupuri de oameni, unele sfâșiate de pe urma atacurilor, altele mâncate, iar majoritatea se aflau în stare de descompunere. Pe unele chipuri mai proaspete care mai prezentau piele au rămas schițate expresii de frică și teroare. Cel mai greu era să privesc cadavrele copiilor, chiar lângă casa mea se afla o fetiță de vreo 7-8 ani într-o rochie neagră ruptă, cu abdomenul sfâșiat, din care ieșeau părți rămase din intestine. Casele din împrejurimi arătau laa fel de deplorabil. Blocurile erau pătate de sânge uscat, uneori se vedeau și pete recente. Geamurile erau sparte, pe unele se găseau inscripții cu sânge sau vopsea roșie, nu mai știu, de genul „Acesta este sfârșitul”. Mașinile aveau geamurile și roțile sparte, erau întoarse pe o parte sau cu susul în jos, iar pe străzi erau șiroaie și lacuri întregi de sânge uscat. Mi-am dat seama că eram singura ființă vie de pe toată strada respectivă, poate chiar din zonă. Am decis să mă îndrept spre centrul orașului, unde mai știam că există case de familii înstărite. Eram cu ochii în patru și îmi întorceam capul la orice zgomot cudat care putea să prevestească pericol. Orice adiere a vântului sau scrâșnet îmi dădea fiori și îmi făcea pielea de găină. În geamul unui bloc, la etajul trei, am zărit o femeie palidă cu păr negru și lung, atât de slabă încât pomeții puteau fi conturați cu exactitate. Mă privea de după draperie. Mă gândeam că aș putea să mă îndrept spre apartamentul ei să o sperii să îmi dea mâncare, însă în geam se arătă și o fetiță mică, și mai slabă ca acea doamnă, și nu am putut să fac asta. Nu pot să las fără șanse la viață o copilă nevinovată. Chiar dacă e vorba de supraviețuire, nu sunt în stare să curm viața unei fetițe, deși probabil că ar fi mai bine să nu mai sufere în acest iad.
Mi-am continuat drumul mai departe. Peste câteva străzi, am auzit un zgomot ciudat la colțul blocului. Inima începuse să îmi bată într-un ritm alert, iar palmele îmi transpirară instant. Mușcându-mi buza de jos, am pus mâna pe pistol și l-am ridicat în aer. Mă așteptam la orice în acel moment, un atac din partea unui bolnav sau chiar un om sănătos, care la fel ca mine, a ajuns să fie disperat după mâncare. De după colț se arătă un bărbat suav, alb, de vreo 40 de ani, cu barba neagră și lungă. Cred că nu mai trebuie să specific că arăta la fel de deplorabil ca și mine. Purta și el un pulover gri, murdar și pantaloni rupți în mai multe locuri. Am îndreptat încet pistolul spre el, iar acesta ridică mâinile. Arăta încă la fel ca o ființă vie, în ciuda cearcănelor și a slăbiciunii sale. Probabil că ieșise și el din casă să caute hrană și a dat de mine. Mergând pe lateral cu mâinile sus, a trecut prin fața mea la o distanță de aproximativ 20 de metri și se îndreptă spre bulevardul din dreapta. Văzându-l plecat, am coborât pistolul și mi-am continuat drumul.
După câteva minute, am ajuns în locul unde de obicei era cea mai mare aglomerație de oameni. Acum însă bântuia o tăcere nepăcută și un miros cadaveric insuportabil. Trupurile sfâșiate nu lipseau nici aici. Locul arăta ca o baie de sânge sau o fântână arteziană roșie și secată, la care se alăturau mașini vandalizate și resturi de oameni. În depărtare observasem câțiva porumbei morți, care păreau neatinși. Mă rog, merge și carnea de pasăre în aceste timpuri. Mă îndreptam spre ei cu pași grăbiți, însă la un moment dat mi-am dat seama că ceva nu era bine și m-am oprit. Cei trei porumbei erau neatinși, plasați exact lângă o mașină răsturnată pe o parte. Dacă au fost omorâți, de ce nu au fost și mâncați? Erau plasați strategic lângă un automobil care putea servi drept ascunzătoare. Începusem să mă prind de ce se întâmplă, și decisesem să mă retrag cu spatele. Un mârâit nemulțumit se auzi după automobil și am înțeles că e momentul să fug. M-am întors repede ca să alerg într-un bar părăsit unde mă puteam apăra mai bine, însă pași rapizi răsunară în urma mea și ceva se apropia de mine. În clipele următoare, am simțit cum sunt depășită și am scos pistolul, însă cineva sări în spatele meu și mă doborî la pământ. Un răget nebun însoțit de o putoare insuportabilă îmi urlă în ureche. Printr-o minune, am reușit să mă rostogolesc și să îmi văd atacatorul. Era unul din acei infectați care era mai degrabă mort decât viu. Un bărbat de vârstă medie, cu pielea ușor galbenă, slab, și abia îmbrăcat. Ceea ce rămase din hainele sale abia îi acoperea bazinul și jumătate de coapse, scoțând la iveală un trup extrem de slab, pe care se puteau număra oasele, plin de vânătăi și bube. Părul lui căzuse aproape în întregime, iar ochii săi erau roșii, plini de nebunie și ură. Degetele sale lungi și slabe mă apucară de picior și mă târau spre el. Mă zbăteam ca peștele pe uscat, împotrivindu-mă din răsputeri ca să mă eliberez și să pun mâna pe pistol, însă fiara își înfipse dinții în gamba mea. O durere infernală mă cuprinse într-o clipă și mă făcu să pierd controlul acțiunilor mele, zbătându-mă haotic în încercarea de a mă elibera. Eventual, l-am lovit cu celălalt picior și mi-a dat drumul atât timp cât să mă târăsc după arma mea, apoi am tras trei focuri în el, punându-l la pământ. Bestia se mai zbătu încă câteva clipe, după care se opri, în tandem cu sângele ce ieșea din el și care acum păta asfaltul.
Eram rănită, iar strigătele mele probabil au atras deja atenția altor bolnavi. Trebuia să mă ascund, deși ce rost mai avea? Eram mușcată, urma să devin și eu una din ei, o ființă pe jumătate vie, pe jumătate moartă. Cu greu am reușit să intru într-un bloc și împingeam ușa de la fiecare apartamet în speranța că măcar una dintre ele să fie deschisă ca să mă adăpostesc. Lăsam în urma mea pete de sânge care aveau să atragă alte bestii. Eventual, una dintre ușile de la etajul cinci era deschisă, iar înăuntru nu se afla nimeni. Am intrat în casă și am blocat ușa cu ce am putut, o masă mai mare și câteva scaune, căci mai mult nu puteam muta.
Scriu acest mesaj fiindcă aici a luat sfârșit povestea mea. Nu mai am pe nimeni, nici prieteni, nici rude și nici soț. Mama nu mai răspunde la telefon de jumătate de an, sora mea a murit acum trei luni în fața ochilor mei, fiind atacată de una din aceste bestii, iar de soțul meu v-am spus deja. Eu sunt infectată și nu doresc să fiu una din aceste fiare. Acum câteva clipe cineva a început să bată cu putere în ușă, încercând să intre. M-au găsit. În curând o să intre în casă și nu vreau să știu cum e să fiu mâncată de vie. Dacă ați găsit acest mesaj, înseamnă că nu mai sunt în viață. Nu știu cine sunteți și care e starea lumii acum, însă în locul vostru aș renunța la iadul acesta. Soarta noastră ne-a fost pecetluită încă de acum un an, nu există cale de scăpare. Așadar, cred că mi-a mai rămas un glonț, ar fi cazul să îl folosesc.

-Alice May

Am scris povestea aceasta gândindu-mă la epidemia actuală cu coronavirus. Desigur că nu suntem pe cale de extincție, dar vă rog să aveți grijă de voi. Dacă prezentați orice simptom al acestei infecții, prezentați-vă medicului și nu ieșiți în oraș și puneți la risc sănătatea altor persoane. Spălați-vă pe mâini după orice contact cu obiectele folosite de alți oameni. Sper că în curând vom învinge acest virus, sănătate vă doresc.

Subiect: Re: Pandemie Vin Mar 13, 2020 10:13 am

Îmi place povestea, nene. Am fost puțin surprinsă când am văzut că scrii din perspectiva unei femei și ador asta. Aștept următoarea poveste și sperăm că va fi bine până la urmă cu situația noastră actuală. Mult succes în continuare!

Subiect: Re: Pandemie Joi Apr 29, 2021 11:42 pm

Apocalipsa zombie, hm? Da, şi eu m-am gândit tot la situaţia actuală. Mă bucur că nu se compară cu ficţiunea din poveste totuşi

Subiect: Re: Pandemie Sam Mai 01, 2021 10:19 pm

E haios cum unii oameni au scris din trecut despre pandemii cu viruși mortali (ca autoarea poveștii acesteia) sau despre seruri experimentale și letale introduse prin vaccinuri (cum am făcut chiar și eu), iar astăzi lucrurile astea chiar se întâmplă. Poate nu exact așa cum le-am pus noi în ficțiune, dar totuși este înfricoșătoare lumea în momentele astea. Mai mult decât oricând. Probabil povestea asta nu ar fi avut același efect acum câțiva ani, cum îl are acum, din pricina situației actuale de la nivel global. Mi-a plăcut să o citesc. Doamne ajută să nu ajungem așa vreodată

Subiect: Re: Pandemie Sam Mai 01, 2021 10:32 pm

Ce este mai înfiorător decât zombii sunt zombii inteligenți. Oamenii oricum se luptă între ei zi de zi pentru supraviețuire, dacă ar fi cazul să se ajungă la o asemenea situație, decimarea suferită ne-ar readuce în epoca de piatră, ceea ce poate nu ar fi un lucru așa rău. Un restart pentru omenire?

Cont pierdut

// Dacă nu ai acces la cont

Pandemie