Îți e dor?

- De ce te urăști?
- De ce nu aș face-o? Toți o fac.
De ce să nu-mi urăsc privirea și fiecare tonalitate din glas?
De ce să nu îmi urăsc lacrimile ce se scurg cu nepăsare pe obraz?
Iubirea,o poțiune oarecare aparte. Îmblânzește fiecare particică din sentimentele tale,îți îmbunătățește ura făcând-o cea mai mirifică parte a vieții.
Îmi aduc și acum aminte cum rosteai cuvinte abstracte,parcă înfășurându-se în jurul unui motiv oarecare neînțeles de nimeni.
După câțiva ani am înțeles că într-un final gândul mi-era atât de imatur,încerc să-l ajut să se maturizeze dar nu pot. Am încercat să nu-ți mai umbresc iubirea, să îi redau razele aurii și să o îndrum spre fericire, dar am relizat prea târziu că te-am îndepărtat de mine...Pentru a te vedea urlând de fericire, eu m-am afundat în eterne lacrimi...
Au trecut 4 ore și uitându-mă după apusul soarelui,realizez într-un sfârșit că lumea mea este umbrită de norii cafenii ce se așează cu disperare pe întregul cer. Norii aceștia doresc să-mi acopere luna care este întreaga mea lume.
Întunericul mă cheamă...mă feresc de strigarea lui,luptându-mă cu spiritul meu,parcurgând dureri îngrozitoare și împiedicându-mă de speranțe,ajungând chiar și să ocolesc lumina îmbietoare ce-mi era odată prietenă atât de bună.. Inspir adânc și încerc să simt mirosul nopții înstelate se lasa amețitor peste sufletul tău pătat de durere și oroare. Încercând să îi ignori splendoarea îți dai seama că te pierzi în aura ei  întunecată, te prinde de mână și te trage tot mai adânc în interiorul ei, nelăsându-ți cale de scăpare și speranță în a te întoarce la realitate.
Cu ultimele sale puteri,privind prin pânza transparentă de lacrimi , încerca să-mi mulțumească.
Inima lui nu îl mai vroia, dorea sa plece, să lase în urmă toată durerea, și toți să îl de-a uitării.
Îmi apropii capul de pieptul lui și aud prin răsuflările încete și joase, cum încet mai bătea. Parcă o auzeam spunând "Nu îl mai vreau..."
O mană caldă și tremurândă îmi atinge obrazul înfierbântat de tristețe. Nu putea vorbi, însă privirea lui spunea totul. Ardea de dorință și de tristețe,fără a băga de seamă cum lacrimile mi se scurgeau tot mai des pe obraji, i-am zâmbit.
Inima îmi tresare când mâna lui îmi părăsește obrazul, căzând în gol. O prind și puțin grăbită îi spun:  "Totul va fi bine!! Vei avea inima mea."
Lăsând capul pe pieptul lui, mă bufnește plânsul. Printre toate suntele din jurul meu și printre sunetele lacrimilor mele și ale lui, aud : "Am avut-o deja."
Acestea au fost ultimele lui cuvinte în ziua respectivă, apoi simt cum un val de răcoare îmi cuprinde sufletul și corpul îmi amuțește...
El plecase...lăsându-mi inima să înghețe pentru veșnicie.
Au trecut 2 ani de la acea întâmplare... O zi oarecare, ploaie, frig, cer înnorat, fără pic de viață, oameni plictisiți... Aceeași scenă zilnic.
Mă plimbam pe stradă când imima mi se oprește în loc...Îl văd.
Era el...Așa cum mi-l aminteam zilnic, nimic nu s-a schimbat la el.
Privește-l...stă iar în ploaie, așteaptă acel univers imposibil pentru care a luptat atât. A început să își arunce gândurile și psihicul în adâncuri. Sentimentele sunt încă acoperite de fumul negru ce îi împiedică drumul prin viață. Prin picăturile reci de ploaie își varsă lacrimile sărate , combinându-se întru-un ultim dans, îngerul scoate din mantia sa un cutit lucios.
Alerg spre el pentru a-l împiedica a nu face ceva necugetat...
Greu! Încerc să-l opresc , strigând și vărsând cele mai amare lacrimi.
El mă privește din depărtare și cu lama tăioasă a cuțitului aproape de gâtul său fin, cu ochii plini de lacrimi și cu buzele crăpate, îmi șoptește ultimele sale cuvinte. Nu reușesc să le aud, sunetul ploii împiedicând sunetele să ajungă la urechile mele...
El cade jos pe asfaltul umed îmbibat de ploaie, iar lacrimile mele se transformau într-un minunat dar sumbru curcubeu alcătuit doar din sângeriu.
Mă apropii de el și vad cum sangele ce se scurgea, pictează câteva cuvinte. Eu îl iau în brațe și îi răspund mesajului:  "Așa voi face..."
Cuvintele erau..."Ai grijă de tine, mi-ai lipsit."