Spectrul Realității
Ne bucurăm că accesați forumul nostru, poveștile de groază, membrii și multe altele vă așteaptă!

Se pare că o fantomă a detectat că nu sunteți înregistrat/logat!

Pentru a vă loga apăsați butonul ”CONECTARE”
Pentru a vă înregistra apăsați butonul ”ÎNREGISTRARE”
Dacă doriți să fiți vizitator apăsați butonul ”NU MAI AFISA”



 
AcasaPortalCăutareÎnregistrareConectare
• • Administratorii forumului vă invită să citiți regulamentul forumului cu un CLICK AICI . Crezi că îndeplinești toate criteriile vreunui grup? Vrei să faci parte din staff? Tot ce trebuie să faci, e să dai CLICK AICI și să faci o cerere și verifică dacă cerea ta îndeplinește cerințele cu un CLICK AICI. Mulțumesc pentru timpul acordat! • •
Cei mai activi postatori ai saptamanii
Ultimele subiecte
» Dincolo de Oglinda - Un alt "Eu"
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 10:21 pm Scris de MMiauti

» Anime - Another
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 8:13 pm Scris de MMiauti

» Hi miau !
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 7:55 pm Scris de Sakumo

» A Christmas Story
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeJoi Dec 24, 2020 10:36 pm Scris de Sakumo

» Trei povesti scurte
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeJoi Dec 24, 2020 9:11 pm Scris de Sakumo

» Cuptorul
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMier Dec 16, 2020 10:17 am Scris de Hanamura

» hello
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Noi 28, 2020 2:19 pm Scris de Sakumo

» A Pizza Delivery
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMar Noi 24, 2020 5:52 pm Scris de Sakumo

» Short Horror Stories
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Noi 07, 2020 11:37 pm Scris de Sakumo

» Diferite superstitii
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeVin Noi 06, 2020 2:13 pm Scris de Hanamura

» Ouija [Halloween Story]
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMar Oct 27, 2020 12:57 am Scris de Hanamura

» Cazul Lukacs Dalma
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeLun Oct 26, 2020 12:26 pm Scris de Hanamura

» [Portofoliu] Crystal Snow
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMar Oct 20, 2020 1:23 pm Scris de Hanamura

» Babysitting
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMar Oct 13, 2020 9:27 am Scris de Hanamura

» Razboiul
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeLun Oct 12, 2020 3:18 pm Scris de Sarah chan

» Zoom Call
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeDum Oct 11, 2020 10:45 pm Scris de DedeDali

» School Email
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeVin Oct 02, 2020 5:39 pm Scris de Mihai

» Ice dancer in the garden of love [YYH FanFiction]
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 10:29 pm Scris de Crystal Snow

» Hey prieteni ^^
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 3:16 pm Scris de Eloise

» Dezastrul din San Andreas
Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 3:14 pm Scris de Sarah chan

Staff Online
Recent Members
See more
Cont pierdut

Cont pierdut

// Daca nu ai acces la cont

In cazul in care esti un membru vechi care si-a uitat parola, intra pe serverul de discord sau trimite un mesaj privat de pe un cont nou administratorului Sakumo.
Afilieri
RPG Anime Romania
Image hosting by giphy
Soricei de Biblioteca
Youtube
Instagram

 

 Cele două A

In jos 
Mergi la pagina : Înapoi  1, 2
AutorMesaj
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeDum Apr 22, 2018 9:17 pm

Avem vreo sansa de a avea capitole mai scurte? Capitolul a fost interesant, inca incerc sa aleg care e sora mea preferata Laughing Pune next.
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Iun 29, 2019 11:50 am

CAPITOLUL 4



    Alida se trezi în momentul în care trenul frână brusc. Foarte brusc. Era foarte aproape să cadă cu faţa înainte, cu tâmpla de raftul pentru bagaje de deasupra banchetei din faţa celei pe care adormise. La început, respiraţia i se opri din cauza şocului. Simţi cum ceva îi apăsa pieptul, apoi simţi o străfulgerare trecându-i violent prin tâmple şi aerul care voia să intre sau să iasă se oprea în gât.

    Prinsă într-un acces disperat de tuse, căzu cu un genunchi pe jos şi deschise panicată geamul compartimentului de tren. Încercă să se calmeze şi, într-un sfârşit, reuşi.

    Cu obrajii înflăcăraţi, fruntea transpirată şi cu lacrimi în ochi, îşi coborî mâinile încet de pe pervazul geamului şi se ridică să se aşeze înapoi pe banchetă. Tâmplele îi zvâcneau şi avea senzaţia că în curând o să-i sară ochii din orbite. Era ca o bucată grea de metal care îi apăsa craniul. Simţi o uşoară ameţeală, apoi, încetul cu încetul, începu să-şi revină în fire. Tocmai ca să observe că în cabină era singură. Valizele erau răsturnate pe jos, iar pielea de pe banchete era sfâşiată în mai multe locuri. Paltonul ei căzuse din cuier pe unul dintre geamantane, iar cel al surorii ei, împreună cu urechiuşele negre pe care aceasta le purtase pe urechi când plecase de acasă erau încă suspendate în aer, agăţate pe un cui al cuierului.

    — Ana? se interesă Alida, privind curioasă în jurul ei. Putea simţi cum o cuprinde spaima. Nu era o persoană fricoasă de felul ei, însă atunci când venea vorba de geamăna sa, i se declanşa coarda sensibilă.

    Se ridică neîncrezătoare de pe banchetă şi mută valiza mov de dimensiuni medii a Anastasiei din drumul său, apoi deschise uşa compartimentului şi păşi nesigură pe culoar. Peste tot uşile cabinelor din vagon erau deschise, în timp ce acesta părea în deplinătate pustiu. Se îndreptă cu iuţeală spre primul compartiment şi observă că era gol. La fel şi al doilea, şi al treilea. Cercetă mirată fiecare cabină şi constată că singurul indiciu cum că ar fi fost viaţă în acel vagon era compartimentul din care ieşise ea cu câteva minute în urmă, care, privindu-l acum, era la fel de liber precum capul mătuşii sale Gertrude – o femeie foarte simpatică de altfel, care prin iubire pentru animale înţelegea surclasarea lor în ciuda oamenilor. Şi prin animale, Alida înţelegea pisici, căci altfel mătuşa Gertrude ura orice altă fiinţă vie. Avea un suflet bun. Ajunsă în una dintre ultimele cabine, văzu că braţul uneia dintre banchete era rupt şi, privind înspre uşa care ducea către celălalt vagon, îl observă trântit pe jos, exact în colţul acesteia. Înaintă spre el şi îl ridică. Îşi dădu seama că batista care leagă ciobul de oglindă de braţul banchetei era batista Anastasiei. Încă era udă şi apropiindu-se de ea, încă putea simţi mirosul dulce ar parfumului surorii sale. O dezlegă în grabă şi aruncă o privire în stânga ei. Uşa era foarte puţin deschisă, iar prin crăpătură se puteau observa scânteieri argintii.

Se ridică în picioare, încă ţinând în mâna batista Anei şi împinse uşa în lături, pentru a putea vedea mai bine ce anume sclipea. Pe jos erau zeci, poate sute de cioburi, asemenea celui prins de braţul rupt al bachetei, găsit lângă uşa vagonului. Intră în baie şi îşi dădu seama că toate cioburile proveneau de la oglinda spartă. Mirată şi din ce în ce mai îngrijorată, dădu să se întoarcă şi să iasă din baie, însă, chiar în faţa uşii, văzu printre cioburile din oglindă, o prinzătoare neagră de păr. Se aplecă şi întinse mâna după ea, pentru ca apoi să realizeze că era tot a Anastasiei. Puse batista într-un buzunar al pantalonilor, apoi ridică prinzătoarea de păr de pe jos şi, din doar două mişcări foarte agile o încolăci în jurul părului ei, prinzându-şi-l într-o coadă lejeră de cal.

    Ieşi cu paşi mari şi repezi din baie, apoi afară din vagon şi menţinu ritmul alert al mersului până ce ajunse în cel de-al treilea vagon. Până acolo, totul fusese bine. Dubios, dar bine. Ambele vagoane fuseseră complet goale. Niciun om, niciun bagaj, nicio armă. Da, armă. În astfel de momente, prin mintea Alidei treceau fel şi chip de ipoteze, care mai de care mai stranii şi mai puţin probabile. Însă dacă era până şi cea mai mică şansă ca ele să fi fost corecte, nu ieşea niciuna din calcul. Însă chiar acum stătea în picioare în faţa unui copil care plângea cu sughiţuri. Părea de vreo opt sau nouă ani, avea părul scurt şaten şi foarte puţin ondulat, iar din ochii săi mari şi verzi curgeau şiroaie de lacrimi. Alida îl recunoscu drept proprietarul câinelui care le atacase pe ea şi pe sora ei cu ceva timp în urmă, în compartimentul de tren. Băieţelul o văzu şi se opri din plâns, privind-o cu ochi mari şi temători. Stătea ghemuit pe jos, cu genunchii strânşi la piept şi braţele petrecute pe după ei. După câteva secunde în care o privi, începu să se târască pe cât posibil mai departe de ea.

    Aceasta se uită speriată în jur şi, neţinând cont de faptul că bietul copil era înfricoşat de prezenţa ei, după ce-i acuzase câinele ca fiind o bestie nimicitoare şi monstruoasă, se repezi lângă el şi se aşeză în genunchi în stânga lui. Acesta stătea acum rezemat cu spatele de unul din pereţii vagonului, dintre două cabine. Îi puse o mână pe după umeri şi-l trase la pieptul ei, îmbrăţişându-l strâns.

    — E în regulă, spuse aceasta, sărutându-l uşor pe creştet. E în regulă, sunt aici, o să fie bine.

    Erau cu siguranţă nişte cuvinte mari, asupra cărora şi ea începuse să aibă dubii, însă nu putea să se lase păgubaşă fără ca măcar să încerce să descopere ce se întâmplă acolo, unde era toată lumea, unde era sora ei. Mai ales, nu în faţa unui copil nevinovat.

    — Cum te cheamă? întrebă acesta printre sughiţuri.

    — Eu sunt Alida, îi răspunse roşcata, dându-i drumul din îmbrăţişare, dar spune-mi Ali.

    — Eu... sunt... Denis... mai adăugă băiatul, trăgându-şi nasul.

    — Bine, gata, nu mai plânge. Alida îi prinse capul între palme şi îi îndreptă faţa către a ei. Denis. Denis, nu mai plânge. Ce s-a întâmplat?

    — Eu, începu acesta, nu ştiu... Bunica... Şi lacrimile începuseră să-i curgă mai abundent pe obraji. Ştergându-i-le cu degetele mari, roşcata îl strânse din nou la pieptul ei.

    — Bine, lasă, o să ne dăm noi seama. Sunt sigură că bunica ta e bine şi o să o găsim, stai liniştit. Eşti puternic, da?

    Denis îşi ridică faţa de la pieptul Alidei şi o privi, parcă ceva mai liniştit. Avea un licăr de speranţă şi încredere în ochi, iar faţa începu să-i radieze de determinare. Alida nu putu să nu aprecieze acest lucru, considerând că băiatul nu avea mai mult de zece ani. Dădu din cap hotărât, astfel ca roşcata îl mai îmbrăţişă încă o dată, apoi se ridică în picioare şi îl ajută şi pe el să facă acelaşi lucru. Fără să-i dea drumul la mână, porni înspre următorul vagon al trenului.

    — Câinele... începu să îngaime Denis. Ezită o clipă, în timp ce Alida îl privea nedumerită şi nerăbdătoare. Câinele a fost...

    — Ştiam eu! fata nu se putu stăpâni şi se lăsă condusă de ideea că avusese dreptate. Sesiză însă ceea ce făcuse şi şopti: scuze... continuă.

    Băiatul evită privirea Alidei, uitându-se în jos.

    — Am dormit şi... când m-am trezit... l-am văzut. Era negru şi mare şi urât şi mergea în spatele oamenilor. N-am văzut-o decât pe bunica şi pe un nene. Intrau pe uşa aceea.

    Băiatul arată cu degetul înspre uşa care ducea către următorul vagon.

    — Cred că erau mai mulţi, pentru că nu mai era nimeni în tren când am ieşit din cameră. Aţi avut dreptate... îmi cer scuze...

    Pe Alida o lovi un val de compasiune. Poate că se datora şi faptului că Denis numise micul compartiment la comun al unui tren "cameră". Dar el rămăsese fără bunică şi fără căţel care, de altfel, era o creatură malefică şi în plus era şi mic şi în ciuda a toate acestea, avusese şi tăria să-şi asume urmările unei greşeli – greşeală ce în mare parte nu fusese a lui şi să-şi mai şi ceară scuze pentru asta. Băieţelul acesta era demn de admirat.

    — Nu este nimic, spuse Alida, pe un ton compătimitor şi afectuos, iar apoi simţi cum Denis îi strânge mâna. I-o strânse şi ea şi continuară să meargă până la uşa vagonului.

    Trenul stătea pe loc, iar Alida avea senzaţia din ce în ce mai puternică cu fiecare pas făcut, că mergea pe un plan înclinat.

    Ajunşi în dreptul uşii, fata se opri. Se întoarse şi se aplecă spre Denis, astfel încât feţele lor erau la acelaşi nivel.

    — Când intrăm, să nu pleci de lângă mine, bine? Promite-mi că o să stai doar în spatele meu şi o să faci tot ceea ce o să-ţi spun să faci. Dacă îţi zic să fugi, fugi; dacă îţi zic să te ascunzi, te ascunzi. Ai înţeles? Promite-mi.

    Băiatul o privi cu teamă, dar îi sclipea încrederea în ochi. Încuviinţă din cap, după care roşcata rosti un „bine" sugrumat, se ridică în capul oaselor, îl strânse şi mai tare de mână, iar cu cealaltă deschise uşa vagonului.

    După aceasta, nu se afla nimic suspicios sau anormal, cu excepţia liniştii depline care domnea în tot trenul. Înaintară cu paşi mici, iar Alida deschidea pe rând uşile de la fiecare compartiment, pentru a verifica dacă există urmă de viaţă înăuntru.

    Erau în vagonul personalului. De-o parte şi de alta a acestuia se aflau mai puţine compartimente decât în vagoanele destinate părinţilor şi elevilor şi erau şi ceva mai puţin spaţioase, însă roşcata nu-şi putu stăpâni o oarecare gelozie când realiză că băile erau mai mari şi da – băile. Erau două. În capătul coridorului era un compartiment destinat chilipirurilor care circulau prin tren într-un căruţ mare, cu scopul de a fi cumpărate de pasageri: cubuleţe rubice, brelocuri, evantaie, pluşuri mici, calculatoare de mână sau chiar reviste.

    Cum dădu să deschidă uşa primei cabine, mâna îi înţepeni pe mâner. Se auziră mai multe ţipete îngrozite estompate şi plânsete şterse. Îi trebuiră doar câteva secunde ca să se dezmeticească şi să-şi ia inima în dinţi, apoi strânse de mânerul uşii.

    — Stai în spatele meu, îi şopti lui Denis, care încuviinţă şi făcu un pas în spate, privind de după Alida speriat şi hotărât către uşa compartimentului, care se deschise.

    Roşcata rămase înmărmurită. Privea stupefiată cam la cincisprezece persoane – adulţi, bătrâni şi copii deopotrivă, legate de mâini între ele şi înghesuite peste măsură. Câţiva copii stăteau în fund pe rafturile pentru bagaje, aplecaţi înainte într-un mod periculos din cauza tavanului care le stătea practic în spate. Aveau cu toţii bandaje lipite la gură, iar copiilor şi unora dintre femei le curgeau lacrimi de spaimă.

    — Ce se... îngăimă fata şi nu fu greu de dedus motivul pentru care toţi o priveau cu speranţă, dar şi cu teamă.

    Făcu un pas înainte şi reuşi, cu chiu, cu vai, să intre în cabină. Se aplecă deasupra unuia dintre băieţii care stăteau în faţă. Avea părul castaniu închis, iar soarele care pătrundea pe geam îl făcea să pară negru ca tăciunele. Îi ajungea puţin peste urechi şi avea un breton mare, în stilul emo. Nu părea decât cu vreo doi ani mai mare decât ea. Avea ochii de un albastru atât de limpede şi pătrunzător, încât aveai impresia că te uiţi la ei prin apă.

    — Scuze pentru asta, spuse Alida, apoi apucă de capătul benzii adezive care era lipită pe gura băiatului şi trase tare deodată, astfel că aceasta se desprinse cu un geamăt de durere venit din partea băiatului, care acum parcă nu o mai privea chiar atât de frumos. Privind partea bună a lucrurilor, încercă Alida să dreagă situaţia, nu mai e nevoie să te bărbiereşti o perioadă. Nu, amice? Şi schiţă un zâmbet foarte forţat, după care îi dădu un cot în umăr – puţin cam tare, după părerea săracului băiat care acum îşi muşca buza de jos ca să nu ţipe.

    — Sunt stresată şi panicată, nu îndrăzni să mă judeci, adăugă fata, privindu-l ca şi cum tocmai ar fi insultat-o sau ceva de genul ăsta. Privirea totuşi, îi redeveni serioasă foarte repede. Privi în ochii lui, apoi întrebă, pe un ton jos: unde sunt ceilalţi?

    — În celelalte cabine, răspunse băiatul, întorcându-i căutătura serioasă.

    Simţea cum se înfiripă un sentiment de uşurare şi speranţă înăuntrul ei, dar nu era cazul încă să se bucure prea tare. Rosti apoi cu mare greutate următoarea întrebare:

    — Sunt... toţi?

    Băiatul încuviinţă din cap, ceea ce făcu o piatră de pe inimă Alidei să se sfărâme. Însemna că sora ei încă trăia. Încă era acolo, undeva şi ea avea să o găsească. La fel şi bunica lui Denis. Se aplecă mai tare spre spatele băiatului şi începu să-i dezlege încheieturile.

    — Eu sunt Alida, apropo.

    — Eu sunt Ayden.

    După ce reuşi să-i elibereze mâinile, se ridică în picioare în faţa lui. Acesta se uită în sus la ea, frecându-şi încheieturile.

    — Mă duc după ceilalţi, spuse roşcata ferm. Dezleagă-i pe toţi şi ne întâlnim la ieşirea din tren.

    Băiatul dădu să se ridice, însă în exact clipa următoare, ceva îl trase înapoi în jos. Şi pe Alida. Peste el. Se auzi un zgomot scârţâit şi intens, iar trenul se înclină periculos. Cei doi se ridicară fără să mai stea pe gânduri, neavând timp să se mai simtă stânjeniţi. Priviră pe fereastră şi realizară motivul zdruncinării. Mai mulţi oameni ţipară.

    — O, Doamne... începu Alida, văzând că trenul se afla pe marginea unei prăpastii şi că se înclină din ce în ce mai tare. Repede! mai adăugă, privindu-i ochii lui Ayden timp de o secundă, care înţelesese ce avea de făcut şi începu să dea pe rând copiii jos de pe rafturile pentru bagaje şi să-i scoată în hol. După ce termini, îi duci spre capătul celălalt al trenului. Ieşim afară pe ultimul vagon.

    În timp ce spunea acestea, o luase la fugă spre alt compartiment, în care dădu navală cu Denis ţinându-se scai în urma ei. Din fiecare compartiment dezlega una din victime, apoi îi dădea aceleaşi indicaţii ca şi lui Ayden, apoi pornea spre următorul. În fiecare cabină în care păşea, îşi simţea inima bătându-i în gât, sperând să o vadă pe Anastasia acolo. Şi, la un moment dat, aceasta se şi întâmplă. Intraseră în ultimul compartiment. Câte patru persoane stăteau înghesuite una-ntr-alta pe fiecare banchetă. Doi copii stăteau pe unul din rafturile pentru bagaje, iar pe celălalt stătea o fată cam de vârsta lor, destul de scundă şi foarte slabă, cu părul blond până la umeri atârnându-i în faţă din cauza poziţiei înclinate şi incomode în care stătea. Alţi patru oameni stăteau în genunchi pe jos, doi în faţă şi doi în spate. Legată de cuierul cu stativ din colţul de lângă uşă, stătea o femeie în vârstă, nu foarte înaltă, cu părul argintiu prins în coc la spate. Pe pervazul geamului stătea Anastasia, flancată de o fată şi un băiat care păreau a fi cu vreo doi sau trei ani mai mici decât ea, unul de-o parte şi celălalt de cealalalta parte a ei. Cele două A se priviră pentru câteva secunde în ochi, amândouă uşurate de găsirea celeilalte, dar îngrijorate din cauza împrejurărilor.

    Alida nu a mai stat pe gânduri, a smuls banda de pe gura unei fete de vreo optsprezece sau nouăsprezece ani, care scoase un geamăt de indignare, îi desfăcu repede legăturile de la mâini şi începu să-i spună ce are de făcut, privind-o, desigur, pe Anastasia între timp, sperând că ea avea să fie cea care va respecta planul, întrucât şatena înaltă şi suplă pe care o eliberase, care gâfâia ca şi cum ar fi trecut printr-o criză cumplită de astm, nu părea prea capabilă să acţioneze util la stres.

    Când să iasă din compartiment, un ţipăt de copil îi aminti de Denis. Acesta sări ca un căţel scăpat din lesă, plângând cu amar, către bătrâna sprijinită de cuier, ale cărei mâini abia fuseseră eliberate din legături. Aceasta, cu lacrimi în ochi, îl îmbrăţişă pe copil şi încercă să-l liniştească. Era cam greu, ţinând cont de faptul că încă avea gura astupată. Totuşi – fapt care o miră peste măsură pe roşcată, bătrâna ridică o mână şi îşi smulse banda adezivă de pe gură, fără ca măcar să se strâmbe. Alida începuse să creadă că tăria de caracter se trăgea din familie.

    Femeia încercă să-l liniştească pe Denis, spunându-i că totul era bine şi să nu mai plângă. Adevărul este că toţi oamenii din tren se nelinişteau privindu-i, din cauză că zgomotul plânsului era unul destul de puternic în liniştea apăsătoare din tren.

     — Denis. Denis, uită-te la mine, spuse Alida, aplecându-se spre el şi prinzându-l de braţe. Mi-ai spus că eşti puternic. Şi mi-ai promis că o să mă asculţi. Nu mai plânge. Tu eşti un bărbat, trebuie să fii puternic pentru bunica ta şi pentru toţi oamenii de aici. Ştiu că poţi să faci asta.

    Denis o privi pe fată fix în ochi, în timp ce bunica lui o ţintuia şi ea la rându-i. O privea cu respect şi compasiune, ca şi cum ar fi fost fiica ei, care chiar atunci o făcea extraordinar de mândră. Desigur, mândria faţă de Denis o surclasă pe cea faţă de Alida în momentul în care acesta încuviinţă din cap şi îşi şterse lacrimile cu mâneca.

    Roşcata zâmbi şi îl strânse în braţe, apoi se ridică în picioare şi fu placată de sora ei, care zâmbea şi plângea în acelaşi timp.

    — Ştiam că o să vii! Cât mă bucur că eşti bine, spuse Anastasia, încă ţinându-i mâinile strâns în jurul gâtului.

    —Normal că am venit, replică Alida, cu lacrimi în ochi şi ea.

    Momentul acesta nu dură mult, căci se auzi încă o dată acel zgomot scârţâit şi trenul se înclină şi mai tare, făcându-i pe toţi cei aflaţi acolo să-şi piardă echilibrul. Din fericire, nu căzu nimeni.

    Cele două A schimbară priviri cu subînţeles. Amândouă ştiau ce aveau de făcut.

    Aşteptară să iasă toată lumea din cabină, apoi porniră şi ele, în urma lor, spre capătul ultimului vagon. Oamenii fugeau într-acolo, însă, înainte să apuce să facă vreun pas, Alida simţi cum o mână se încleştează cu a ei. Se uită în stânga ei şi-l văzu pe Denis, uitându-se hotărât în sus la ea.

    — Denis, trebuia să te duci înainte, cu bunica ta!

    Băiatul clătină din cap.

    — Stau cu tine, spuse, privind-o rugător. Bunica e în faţă, i-am spus să meargă mai repede, să ajungă bine la capăt. Te rog.

    Ochii lui verzi o priveau cu atât de multă stăruinţă, încât fata nu putu să-l refuze. Oftă, apoi zise:

    — Bine, dar nu uita că mi-ai promis să faci tot ce-ţi spun.

    Denis încuviinţă din cap, apoi Alida o privi pe sora ei.

    — Du-te şi ai grijă să nu rămână nimeni în urmă, îi spuse. Eu mai verific la produse şi la şofer. Ne vedem acolo.

    Anastasia ezită un moment, dar apoi încuviinţă şi porni în fugă spre oameni.

    Roşcata şi copilul porniră către cabina cu marfa, în care nu se afla nimic altceva. Se îndreptară spre locul unde trebuia să fie şoferul, care lipsea cu desăvârşire, iar în locul lui, învăluită de acea ceaţă neagră şi densă, se afla creatura care nu îi dădea pace încă din seara aceea din pădure... care îi bântuia coşmarurile. Care nu le lasa pe ea şi pe Anastasia să o uite. Cicatrici, semne şi amintiri dureroase. Ochii roşii îi fixară pe ai ei şi simţi cum fiinţa începe să i se tulbure. Duse mâna la abdomen şi sesiză că o durea. Cu siguranţă, semnul se activase iar. Însă durerea cea mai ascuţită o simţea în antebraţ. Făcu un pas înapoi, apoi spuse:

    — Fugi.

    Denis rămase ţintuit locului, privind-o speriat.

    — Denis, fugi! se trezi Alida că strigă.

    Înghiţindu-şi lacrimile, băiatul o rupse la fugă. Nu trecură decât câteva secunde până ce un ţipăt sfâşietor o făcu pe fată să se întoarcă brusc şi simţi cum lacrimile îi năpădesc fata.

    — Nu! strigă ea, privind cum un animal mare, negru, cu blana zburlită şi ochii roşii rânjea dispreţuitor cu colţii la vedere, din care îi picura sânge. Stătea cu unul din membrele superioare pironit deasupra lui Denis, care zăcea pe jos, într-o baltă de sânge.

    Simţind cum viaţa dinăuntrul ei se stinge, căzu în genunchi. Simţea o durere imposibil de descris în cuvinte. Detesta să se simtă neputincioasă şi detesta să vadă suferinţă. Îşi închipuia cât de îndurerată va fi familia lui, ştiind că băieţelul lor de doar nouă ani murise. Şi ce băiat! Era cu siguranţă un prilej de mândrie pentru familia lui. Cu cât privea mai mult simţea că sufletul ei moare de o moarte diferită faţă de cea pe care o resimţea în prezenţa creaturii. Nu putea să mai privească în acea direcţie, dar nu voia să se menajeze. Era vina ei şi ştia foarte bine asta. Ea era singura vinovată pentru moartea lui. Dacă i-ar fi spus de atunci să plece, asta nu s-ar mai fi întâmplat. Avea de gând să privească spre acea imagine până când însăşi viaţa ei se va stinge.

    Ceva scârţâi puternic. Trenul se înclină iar. De data aceasta, vagonul începu să se clatine. Alida presupunea că mai puţin de cinci minute aveau să marcheze sfârşitul acestui tren. Odată ce vagonul principal o va lua la vale, le va trage după el pe toate celelalte.

    Atunci realiză că nu putea să lase să se întâmple aşa ceva. Sora ei era afară. O aştepta să se întoarcă. Ştia că o va face. Şi bunica lui Denis era acolo... nu merita să aştepte atât vestea că nepotul ei murise. Şi măcar un lucru putea face pentru el şi familia lui: să le ducă trupul.

    Se sprijini în mâini şi încercă să se ridice, simţind cu fiecare secundă care trecea că sufletul ei piere. Începu să se târască spre Denis. Nu ştia cum avea să înfrunte creaturile – pe niciuna dintre ele, mai ales în starea în care se afla. Dar nu o interesa. Pur şi simplu ştia că o va face. Ştia.

    Cu cât se apropia mai tare de corpul lui Denis, animalul începea să mârâie. Însă, ajunsă în dreptul lui, se dădu înapoi. Alida era prea furioasă şi prea hotărâtă pentru a se putea mira. Îi cuprinse corpul cu braţele, dar, secată de puteri, se prăbuşi peste el. Lacrimile ei curgeau pe gâtul băiatului, amestecându-se cu sângele lui. Se forţă să se ridice iar şi se aşeză pe şezut. Îl cuprinse încă o dată pe Denis cu mâinile şi începu să se târască – şi pe el şi pe ea – mai departe. Trecu de uşa care despărţea vagoanele şi reuşi, cu greu să o trântească. Simţea că viaţa ei mai atârna de un singur fir de aţă, iar în momentul în care creatura neagră şi animalul ieşiră prin uşă, sfărâmând-o, şi-a adunat toată puterea rămasă în acel fir de viaţă, se ridică în picioare cu Denis pe braţe şi porni în fugă spre ultimul vagon. Nu îşi dădu seama când ajunse acolo, însă de un lucru era sigură: oamenii erau acolo, cu toţii, lângă tren, în faţa uşii, aşteptându-i pe ea şi pe Denis să iasă.

   Anastasia era în faţă şi, când o văzu, ţipă. Nu putu să-şi dea seama ce spuse. În schimb, apucă să strige:

    — Ia-l! şi i-l întinse pe Denis.

    Mai auzi un strigăt de groază şi putu doar să-şi închipuie că venea de la bunica băiatului.

    Mai mulţi oameni veniră şi luaseră corpul băiatului. Unii dintre ei, vrând să o ajute şi pe ea, se opriră atunci când ea le ordonă să se oprească printr-un simplu "nu".

    Cele două creaturi se aflau acum fix lângă ea, una mârâind fioros, iar cealaltă îndreptând o mână descompusă către ea şi apucând-o de picior, aproape sfărâmându-i oasele. Se auzi încă un sunet scârţâit – cel mai puternic de până atunci – şi trenul o luă la vale. Mai putu doar să vadă feţele îngrozite ale oamenilor de lângă tren, pe sora ei ţipând şi plângând, pe bunica lui Denis stând în genunchi şi plângând pe pieptul nepotului ei... şi o lumină albăstruie, pâlpâitoare. Fluturele zbură prin faţa ei, atât de lin şi de graţios.
    Alida îl privi şi zâmbi.

    — Nu meritam... dar îţi mulţumesc, spuse aceasta şi închise ochii, lăsându-se să se piardă în întuneric.

    Simţi o durere acută în picior. Deschise ochii şi se strâmbă din cauza luminii. În dreapta ei, pe banchetă, se afla Anastasia, care dormea, stând în fund, cu spatele perfect drept, sprijinit de spătar. Putu să observe că aceasta îşi ţinea o mână la spate.

    Lacrimile îi invadaseră încă o dată ochii, dar se abţinu de la impulsul de a o lua în braţe. Nu vru să o trezească şi nici să o îngrijoreze din cauza unui coşmar banal. Îşi lipi la loc fruntea de geam, fără cea mai mică tragere de inimă, ştiind că nu va mai reuşi să adoarmă la loc. Dar i se părea că o mai văzuse o dată pe sora ei întinzându-se în acest fel pe banchetă. De fapt, era sigură. Începu să devină suspicioasă, însă toată fiinţa îi era acaparată acum de un căscat larg. Se frecă la ochi.

    Când îi deschise, sora ei stătea ţeapănă pe banchetă şi privea mirată şi întrebătoare la o femeie de vreo patruzeci de ani, care le privea pe amândouă cu ochii căscaţi de uimire.
Sus In jos
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeDum Iun 30, 2019 11:52 am

Dupa ce ai mai postat un capitol kilometric, pot spune cu siguranta ca te pricepi la scris Smile Ma bucur ca totul a fost doar un vis si Denis a ramas in viata, iar surorile sunt impreuna. Totusi, mi-ar fi placut sa descrii starea si emotiile Alidei cand se trezi singura in vagon, cred ca ar fi adaugat dramatism. Pune urmatorul capitol, sarpe.
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeMier Iul 03, 2019 7:41 pm

Capitolul 5




    Cele trei se priviră fix o bună perioadă de timp, una mai mirată decât cealaltă. Femeia bătea pe la patruzeci de ani, avea părul castaniu închis şi îi ajungea până în zona umerilor. Pielea ei avea o uşoară tentă de bronz, însă nu era foarte evidentă şi avea ochii albaştri şi mari. Nu părea genul de femeie cochetă, deşi cele două A putură observa o nuanţă rozalie în obrajii săi, care nu părea a fi tocmai naturală, cât şi un ruj roşu sidefat acoperindu-i buzele subţiri.

    Când, într-un final, Alida izbuti să deschidă gura pentru a vorbi, tăcerea fu spulberată de o altă voce, una masculină, gravă, în care se puteau simţi ani buni de fumat.

    — Debra...?

    După nici o secundă, îşi făcu apariţia de după uşa compartimentului de tren şi posesorul său. Era un bărbat înalt, cu pielea puţin mai bronzată decât cea a Debrei. Avea un smoc răvăşit de păr negru în cap şi purta ochelari cu rama albastră închis, de o nuanţă aproape metalică. De după lentile sclipeau doi ochi mari, căprui cu tente verzi, sfredelitori şi ageri. Purta nişte haine modeste – o bucurie până acum pentru fete, să vadă că lumea de aici nu avea prostul obicei să se preocupe că maniacii de costumaţii chicioase sau extravagante. O cămaşă albastră, impecabilă (curată şi apretată), înfiptă într-o pereche de pantaloni lungi, de stofă, călcaţi la dungă şi fără nicio scamă. Avea un pix în mână şi alte două agăţate de unul din buzunarele superioare ale cămăşii, în timp ce în cealaltă mână ducea un dosar mare, cu un clip-board deschis deasupra. Voi să vorbească, însă ajuns în dreptul cabinei, o privi debusolat pe femeia care se uita în continuare şocată la cele două A, apoi îşi aţinti şi el ochii asupra lor. Nedebarasându-se încă de neînţelegere, se uită din nou către femeie şi îşi drese vocea.

    — Debra, vreau să vorbesc cu tine despre Jera. Este totul în ordine aici? spuse, după care mai aruncă o căutătură spre fete şi îşi aţinti din nou privirea asupra scopului său.

    — Fitzroy, începu aceasta la scurt timp, fără nicio introducere, tocmai le-am examinat.

    Bărbatul o privi buimac pe Debra, apoi păşi în interiorul compartimentului.

    — Nu le-am mai văzut până acum, replică el, studiindu-le pe Alida şi pe Anastasia.

    — Sunt noi, spuse femeia scurt.

    — Dar, începu Fitzroy, Debra! Noi nu am mai examinat bobocii de foarte mult timp! Ce...

    — Walter mi-a zis de una dintre ele, îl întrerupse aceasta.

    — Walter? Neghiobul ăla iar îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Şi, în fine, ce anume ţi-a zis?

    Femeia le privea în continuare intens pe fete şi, în loc de răspunsul la întrebarea bărbatului, zise:

    — E o Evans.

    Fitzroy înlemni. O studie lung pe Anastasia, apoi spuse:

    — Are toate trăsăturile... dar... eşti sigură?

    — Sunt sigură, spuse femeia ferm. Alida Evans. Caută pe fişe.

    Bărbatul privi pentru o clipă în gol, parcă străduindu-se să calculeze ceva în minte, apoi, ca trezit dintr-o revelaţie, zise:

    — Da, Malvina spusese ceva de o Evans, dar nu credeam că... ei bine, că, într-adevăr va veni. Dar tu? Fitzroy o privi curios pe Alida, care se uita nerăbdătoare de la unii la alţii.

    — Eu...? A, eu! Eu sunt sora ei geamănă, spuse aceasta, arătând cu degetul înspre propria-i persoană, dar...

    — Sora geamănă? o întrerupse Debra şi fata putu să observe că atât ea, cât şi Fitzroy o priveau de parcă ar fi zis menţionat ceva despre căţei cu muştar. Dar ochii tăi sunt negri şi ce să mai vorbim despre păr! Şi ştim cu toţii calităţile celor din familia Evans! Tu, drăguţo, îmi pare rău, dar n-ai nicio legătură cu ei.

    — Stai puţin, o întrerupse bărbatul, apropiindu-se de faţa ei şi studiind-o cu ochii mijiţi. Spune adevărul.

    — Fitzroy, cum... începu iar femeia, însă acesta o opri ridicând o mână.

    — Priveşte-le atentă. Au exact aceeaşi faţă.

    „Bum! Ei, asta da perlă." se gândiră fetele în acelaşi timp, destinzându-se puţin. Din păcate, acest moment de amuzament încetă în clipa în care Debra se aplecă în faţă şi începu a se holba, dacă se poate, chiar şi mai atent decât înainte.

    — Dar... este imposibil! Cum...?

    — Nu ştiu, o întrerupse pentru a treia oară Fitzroy. Dar cu siguranţă este sora ei geamănă.

    — Dar ea nu este înscrisă pe fişe, adăugă Debra. Care ţi-e numele?

    — Anastasia, răspunse Ana atât de repede, încât întoarse toate cele trei perechi de ochi asupra ei.

    — Ce... începu Alida, însă Ana nu o lăsă să termine.

    — Da, probabil că părinţii au uitat să o înscrie. Vedeţi dumneavoastră, aşa cum aţi sesizat acum câteva momente, sora mea nu posedă nicio trăsătură a neamului nostru, astfel încât părinţii nu o prea... cum să zic? „Agreează" ar fi un termen cam urât.

    — Şi cât se poate de adevărat, pufni Alida de pe banchetă.

    Anastasia o privi cu subînţeles, apoi continuă:

    — Exact. După cum spuneam, probabil că ei m-au înscris pe mine şi au uitat să o numească şi pe sora mea, nepreocupându-se prea mult de soarta ei totuşi, continuă Anastasia, aproape şoptind ultima parte.

    — Asta ar fi atââât de jignitor dacă nu aş şti că e cât se poate de adevărat, replică Alida, privind-o pieziş pe sora ei.

    — Dacă stau să mă gândesc, făcu Fitzroy, Malvina a menţionat ceva despre nişte gemene. Şi presupun că Walter a început deja cu zvonurile.

    — Nu chiar, răspunse Debra. Mie mi-a zis doar de o Evans. Ea era aici când am venit să o examinez pe domnişoara Alida – spuse, privind-o pe roşcată. Aşa că le-am examinat pe amândouă. Încă un motiv pentru care aş putea susţine cu mâna pe inimă că ele două chiar sunt gemene.

    Şi privirea i se mută de la Alida, la Fitzroy, care o privea încordat.

    — Aceleaşi temeri, acelaşi stil de a acţiona – desigur, în situaţii diferite, dar tema în sine era similară – aceeaşi atitudine, aceeaşi raţiune, aceeaşi determinare, aceleaşi detectoare, aceleaşi traume... acelaşi melfer.

    Îl privi cu subînţeles pe Fitzroy, care făcu ochii mari şi încordarea lui crescu.

    — Trebuie să vorbim, continuă Debra, iar bărbatul încuviinţă.

    — Înţeleg... încercă acesta să pară calm, deşi era evident că nu era. Păi, presupun că îi vom contacta pe părinţii voştri şi vom pune toate actele în regulă, spuse acesta şi îi întinse o mână Debrei, pentru a o ajuta să se ridice de pe banchetă.

    — Nu! strigară fetele în acelaşi timp, făcându-i pe Fitzroy şi Debra să se uite la ele nedumeriţi.

    — Adică, începu Alida, probabil că ei sunt foarte ocupaţi şi nu cred că ar fi o idee bună să îi deranjaţi pentru... mine; nu cred că s-ar bucura prea tare să audă deja de mine, ţinând cont de faptul că abia au scăpat de prezenţa mea.

    — Domnişoară Evans, ai cumva ceva de ascuns? se răţoi Debra, fixând-o cu privirea.

    — Nu, bineînţeles că nu, continuă Alida, păstrându-şi aceeaşi expresie impasibilă pe faţă. Doar mă gândeam...

    — Atunci nu văd care este problema, o întrerupse femeia, încă examinând-o. Cred că am terminat aici, mai adaugă şi apoi se ridică şi ieşi din compartiment. Fitzroy, ne vedem cu Malvina în vagonul nostru şi mai adu pe cine crezi tu de cuviinţă.

    Cu aceste cuvinte, se îndepărtă, lăsându-le pe fete singure cu bărbatul care le privea încă cercetător.

    — E doar un telefon, spuse acesta, părând să se mai destindă – foarte puţin totuşi . Nimic mai mult. Se îndreptă şi el spre uşă, apoi, oprindu-se şi aruncând încă o privire spre cele două A, continuă: bucuraţi-vă de drum. În cam o oră ajungem la şcoală. Apoi ieşi şi închise uşa în urma lui.

    Un moment fu linişte.

    — Ana, ai ceva să-mi spui?

    — Nu? Era singurul mod de a îi convinge că eram şi eu înscrisă la şcoală!

    — Adică „eu" vrei să spui, pentru că oamenii ăia credeau că tu eşti eu!

    — Exact! Era şansa perfectă! Crezând că eu sunt Alida şi că sunt deja înscrisă la şcoală, a fost mai uşor să scormonesc povestea despre tine, cum că ar fi uitat să te înscrie din cauză că nu le pasă. Şi am avut şi cum să o spun, din moment ce nu arăţi ca noi!

    — A, asta ai făcut... spuse Alida încet, privind în gol, ca şi cum ar fi trecut printr-o revelaţie. Ceea ce nu dură mult, căci continuă: dar acum îi sună pe părinţi! Cum ai de gând să remediezi asta? Vor ştii că nu eşti la mătuşa Gertrude, ci cu mine!

    — Daa, despre asta... începu Anastasia, mijindu-şi un ochi şi muşcându-şi limba. Păi, presupun că tot ce putem să facem este să aşteptăm şi să ne rugăm.

    Alida o privi exasperată şi scoase câteva interjecţii nedesluşite. Momentul de tensiune se risipi rapid, când cele două fete începuseră să râdă în hohote.

    — Suntem atât de cretine! făcu Anastasia. E de rău?

    — Nu ştiu, dar o să dăm rău de belea, replică Alida, zâmbind şi ea şi dându-şi părul de pe faţă. Adică tu o să dai rău de belea. Eu am opţiunea să rămân la internat şi în vacanţe.

    — Da, doar că ei cred că eu sunt eleva şcolii, aşa că eu am opţiunea de a rămâne aici şi în vacanţe, spuse şi Anastasia, făcându-i cu ochiul surorii ei care râse şi mai tare.

    — Nici să nu-ndrăzneşti, zise ea, arcuindu-şi o sprânceană ameninţătoare.

    — Mamă, dar nu-i de glumă cu voi, se auzi o voce foarte aproape de ele.

    În dreptul uşii stătea o fată blondă, cam de aceeaşi vârstă cu ele, cu părul prins la spate într-o coadă împletită lejer şi care zâmbea prietenos. Avea ochii de culoarea alunei şi purta o fustă neagră ce se oprea la distanţă cam de o palmă de genunchi, care se mula pe picioare, colanţi elastici, maţi şi subţiri, negri, un pulover de un roşu sângeriu şi pantofi negri de piele întoarsă, cu şireturi şi tocuri late, nu foarte înalte. Avea vocea cristalină şi ochii îi sclipeau veseli.

    — Pot să intru? întrebă ea.

    — Sigur, răspunseră cele două A la unison.

    Fata intră şi se aşeză pe bancheta din faţa lor.

    — I-am văzut pe Abra şi Johnson ieşind de aici şi nu păreau prea fericiţi. De asemenea, pe voi nu v-am mai văzut anii trecuţi. Sunteţi noi?

    — Da, e primul nostru an aici.

    — Aici erai! îşi făcură apariţia încă o fată şi un băiat. Ele cine sunt? întrebă fata, zâmbind politicos către Alida şi Anastasia, care îi răspunseră la privire.

    — Ele sunt noi, răspunse fata blondă, aproape râzând. Şi au intrat deja în „Jocul Johnson".

    — A, păi, în cazul ăsta, îmi pare foarte bine să vă cunosc, spuse cealaltă fată, intrând în cabină cu un zâmbet larg pe faţă. Începu să le strângă mâinile celor două A. Eu sunt Cassie Briar, iar ei sunt Erica Davies şi Jack Hoskins.

    Erica şi Jack dăduseră şi ei mâna cu cele două A, în timp ce ele priveau nedumerite în jur.

    — Al... Anastasia, spuse Alida, arătând cu degetul spre ea, iar apoi spre sora ei. Alida.

    — Sunteti prietene de mult timp? întrebă Erica.

    — Pe-aproape, rânji Anastasia.

    — Suntem surori gemene, răspunse Alida foarte serioasă.

    Cei trei se uitară cu ochii mari la ele, ceea ce le amuză surprinzător de tare. Într-un final, Jack rupse tăcerea cu o afirmaţie neaşteptată:

    — Şmecher, spuse acesta şi zâmbetul i se lăţi pe faţă.

    Luate prin surprindere, Alida şi Anastasia începură să râdă şi la scurt timp tot compartimentul răsuna de râsete.

    Cassie era o fată frumoasă, asemenea Ericăi. Era aproape la fel de înaltă pe cât era Erica pe tocuri, avea părul şaten şi uşor ondulat, care îi ajungea puţin mai jos de umeri şi era prins în laterale cu două agrafe negre. Avea ochii verzi cu o uşoară tentă albăstruie şi tenul curat, cu doar câţiva pistrui şterşi sub ochi. Purta nişte pantaloni negri strâmţi băgaţi în nişte cizme maro, de piele, cu ciucuraşi cu fir scurt pe lateral şi fermoar la spate, o bluză albă, simplă, băgată în pantaloni şi un pulovăr larg, maroniu, pe deasupra, care era deschis şi îi ajungea până la genunchi.

    Jack era înalt şi destul de arătos. Avea părul de o nuanţă asemănătoare cu cea a ochilor Ericăi, apropiată de nuanţa cojii de alună, cu un aspect ciufulit şi totuşi nu părea nici pe departe neîngrijit. Purta o cămaşă albă, lejeră şi blugi gri, completaţi de o pereche de adidaşi negri cu şireturi albe. Purta o geacă de piele simplă, neagră, cu mânecile foarte uşor suflecate. Avea ochii verzi ca menta şi gene lungi şi arcuite. Pentru un moment, fetele se gândiră că dacă aşa arătau toţi băieţii din şcoală, nu aveau să părăsească internatul nici măcar în vacanţa de vară. Asta dacă reuşeau să ajungă până acolo.

    — Şi, începu Anastasia, ce-i asta... „Jocul Johnson"? Şi cine erau ei?

    — A, făcu Jack şi se aşeză pe banchetă, împreună cu Cassie, alături de Erica, care îl prinse de mână şi le făcu pe cele două A să se bosumfle. Debra Johnson. Profesoara de fizică, foarte premiată, foarte apreciată, foarte sărită de pe fix.

    — Toată şcoala o antipatizează, continuă Cassie. Şi nu pare nici că ea ar avea pe cineva prea mult la inimă.

    — Iar celălalt, spuse şi Erica, era Fitzroy Abra, profesor de informatică şi director adjunct. Nu este chiar atât de rău...

    — Vorbeşte pentru tine, pufni Cassie. Pe mine mă urăşte.

    — Pe toţi îi urăşte, o corectă Jack. Doar pe Erica nu; este eleva lui preferată, spuse acesta, pe un ton dezmierdat, menit să o scoată puţin din sărite pe prietena lui.

    — Nu mai spune asta, replică ea, înroşindu-se. Nu sunt eleva lui preferată, atât doar că... mă descurc binişor la informatică.

    — Binişor? râse Cassie. E cea mai bună din şcoală. Şi aproape singura.

    — Ceea ce mie nu-mi oferă o imagine prea bună în ochii lui Fitzroy, ci dimpotrivă. Are impresia că o corup sau ceva de genul ăsta, spuse Jack iritat şi amuzat în acelaşi timp.

    — Povestea vieţii mele, şuieră Alida şi începu să râdă când văzu privirea nervoasă a surorii ei. Şi, până la urmă...

    — A, da, făcu Cassie, „Jocul Johnson". Păi, cum toată şcoala o displace, a ajuns un fel de subiect principal de amuzament.

    — Adică îi faceţi farse? întrebă Anastasia cu interesul stârnit.

    — Nu, vai, răspunse Erica.

    — Nu cred că ne-ai mai vedea în şcoală dacă am face aşa ceva, spuse Cassie.

    — Nu cred că ar mai fi elevi în şcoala dacă „Jocul Johnson" ar ţine de aşa ceva, rectifică Jack, râzând.

    — Pai şi atunci? întrebă Alida, îndoindu-se puţin de farmecul acestui joc.

    — Păi, de fapt, făcu Jack, nu e chiar ceva extraordinar sau pompos. Pur şi simplu cu toţii adorăm să o enervăm într-un fel sau altul, cât timp, bineînţeles, asta nu ne-ar aduce exmatricularea. Doar ne place să-i urmărim vena de pe tâmplă umflându-i-se şi zvâcnindu-i de fiecare dată când cineva spune ceva ce o atinge la coarda sensibilă. Adică, cam de fiecare dată când cineva vorbeşte, la modul general. „Jocul Johnson" a devenit un fel de stil de viaţă pe-aici.

    — O, păi în cazul ăsta o să ne adore, spuse Alida, dându-şi ochii peste cap şi zâmbind din colţul gurii.

    — Am văzut că deja o face, zise Erica. Ce a căutat în compartimentul vostru?

    — A zis că ne-a examinat, spuse Anastasia, încruntându-se. Şi chiar, ce înseamnă asta?

    Toţi trei rămaseră cu gurile căscate şi le priveau cu o expresie şocată întipărită pe feţe.

    — V-a examinat? spuse Erica, făcând ochii încă şi mai mari. Dar... asta nu e ceva ce fac în primul an. Noi suntem aici la şcoală din gimnaziu şi încă nu am fost examinaţi.

    — Cine sunteţi voi? întrebă şi Cassie, încruntându-se îngrijorată către cele două A, care nu mai ştiau ce să creadă.

    — V-am mai spus, făcu Alida. Anastasia şi Alida Evans.

    Răceala din cameră se accentuă şi cei trei le priviră şi mai şocaţi pe fete.

    — Evans? făcu Jack, privindu-le ciudat. Păi, nu mă mir că v-au examinat deja. În fine, ar cam trebui să o ştergem. Imediat trebuie să coborâm.

    — Imposibil, spuse Anastasia ferm. Tipul ăla, informaticianul, a zis că mai avem o oră şi nu a trecut mai mult de o jumătate de când a plecat el de aici.

    — Da, răspunse Erica, dar prima dată ne oprim la depozit. De acolo ni se repartizează uniformele şi orarele. În ce clasă sunteţi voi?

    — A 10-a, zise Anastasia.

    — Păi, vă vor lua drept boboace, din moment ce sunteţi aproape şi sunteţi şi noi. Noi suntem a 11-a, aşa că nu o să ne vedem la cursuri, dar poate ne mai întâlnim pe coridor în pauze, sau la cantină.

    — Sau prin internat, o completă Jack. Uneori ne mai furişăm seara.

    — Sigur, începu Alida grăbită, dar...

    Nu apucă să mai termine, căci cei trei se ridicară de pe banchetă în doi timpi şi trei mişcări şi ieşiră din compartiment înainte ca ea să termine ce avea de zis.

    — Ce examinare?! Şi de ce toţi par speriaţi de bombe când aud că suntem Evanşi?! termină Alida, exasperată, rămasă singură în compartiment cu sora ei.

    — Poate că mai bine mergeam la mătuşa Gertrude, zise Anastasia, ridicându-se de pe banchetă.

    — Ha! Acum nu mai poţi, dar eu da! râse Alida, destinzând puţin atmosfera. Hai să ne grăbim, nu vreau să-mi dea uniforma pe mărimi de clasa a 6-a.

    Ea şi sora ei îşi luaseră hainele şi bagajele şi părăsiră compartimentul de tren, îndreptându-se spre uşa vagonului, în faţa căreia erau adunaţi mai mulţi oameni – copii, adolescenţi, părinţi şi/ sau bunici, în frunte cu o femeie înaltă, slabă, cam de vreo treizeci de ani, cu părul vopsit blond lung până la mijlocul spatelui, îmbrăcată într-un pardesiu maro care îi acoperea genunchii goi din cauza fustei pe care o purta pe dedesubtul hainei.

    — Presupun că ea e profesorul coordonator al vagonului, spuse Alida către sora ei, în timp ce-şi îmbrăcau paltoanele.

    — Păi, să sperăm că e mai normală decât ceilalţi doi, răspunse Anastasia şi cele două fete se alăturară mulţimii de oameni care aşteptau pe coridor să se oprească trenul.
Sus In jos
Vizitator
Vizitator
avatar


Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeJoi Oct 03, 2019 11:18 am

ce poveste interesanta

Trimis de pe aplicatia Topic'it

Ai fost avertizat deja prin PM in legatura cu mesajele SPAM. Bara Warn -1 . - Astaroth
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeSam Feb 15, 2020 10:32 pm

Capitolul 6.

    Aşteptaseră cam zece minute pe coridor, până ce au coborât. În tot acest timp, profesoara coordonatoare – despre care fetele înţeleseseră că se numeşte Kirra Humbert – instruise pasagerii în legătură cu modul în care aveau să decurgă lucrurile până ce vor ajunge la şcoală. Chestiuni obişnuite. Vor coborî din tren într-un şir ordonat, întâi copiii din clasele cele mai mici, împreună cu însoţitorii lor şi tot aşa, după care vor aştepta până ce toţi pasagerii trenului vor fi coborât. Fiind trei vagoane, vor exista trei profesori coordonatori, repartizaţi deja: câte unul pe vagon. Pasagerii sunt nevoiţi să stea în grupul alături de care vor fi îndrumaţi de coordonatorul numit şi nu se vor abate de la drum. Ajunşi la depozit, vor intra pe rând pe vârste sau clase, în ordine crescătoare şi fiecărui copil în parte i se vor oferi orarul şi uniforma. Clasele vor fi strigate, aşadar va fi nevoie şi de ceva atenţie din partea lor. Însoţitorii nu vor intra alături de elevi în depozit; vor rămâne afară, alături de profesorul coordonator care are ceva de împărtăşit cu ei. Fetele se gândiră că o şedinţă cu părinţii chiar înainte de a începe şcoala era o idee bună, ţinând cont de faptul că nu apucau astfel să se pună rău cu profesorii, cu îngrijitorii, cu ceilalţi elevi şi cam cu oricine de pe acolo, nici nu apucau să încalce reguli sau să ia note proaste înainte ca „şefii cei mari" să afle. Desigur, nu prezenta asta vreo problemă pentru ele, având
în vedere faptul că Ana nu era la acea şcoală, iar de Alida îi interesa îndeajuns de mult cât să-i ţină o predică pe care deja o ştia pe de rost, despre cum le face de râs familia, sfârşindu-se cu un îndemn de a rămâne acolo şi pe perioada vacanţelor. Ceea ce nu o deranja prea tare. Asta doar dacă aveau să scape cu feţele curate de telefonul către părinţii lor. Dar nu aveau de ce să-şi facă griji în privinţa asta momentan, căci ele erau acolo singure, fără părinţi, tutori, bunici, pisici, purcei etc. Din ce putuseră să observe, erau unul din puţinele astfel de cazuri, căci majoritatea – chiar şi cei ce păreau a fi din an terminal – erau însoţiţi de către cineva. Nu reprezenta o ofensă pentru ele.

    Când trenul opri, iar cele două A coborâră, făcură întocmai cum spusese doamna Humbert. Au aşteptat să coboare întâi cei mai mici, apoi să iasă toată lumea, şi din celelalte vagoane.

    Afară bătea un vânt cald de toamnă şi soarele începuse deja să-şi piardă din ardoarea de pe timpul verii. Deşi nu dădea niciun semn de ploaie, era o vreme cam întunecată şi mohorâtă. Foarte diferită de ceea ce văzuseră de dimineaţă, când plecaseră de acasă.

    Şi de asemenea, şi peisajul se afla undeva la polul opus. Cele două A trăiau într-un conac splendid, construit pe model vechi de arhitectură, care străjuia pe undeva pe la marginea unei păduri. Prin zonă nu găseai altceva în afară de copaci, iarbă, flori, pământ şi o fabrică închisă de vopseluri, undeva pe la capătul celălalt al pădurii. Era pustiu. Nici urmă de civilizaţie pe o bună întindere. Linişte deplină. Însă, în oraş se schimba radical situaţia. Clădiri tronând impunătoare pe fiecare părticică de ciment care se afla de o parte şi de alta a străzilor asfaltate, autovehicule care brăzdează şoselele zi şi noapte şi foarte mulţi oameni, de toate speţele, care se îmbulzesc pe porţiunile înguste de trotuar.

     Aici, panorama era alta. Gara în care oprise trenul era aproape pustie, iar în jurul ei se aflau doar spaţii verzi. Ca un fel de câmpie care nu se mai sinchisea să-şi oprească orizonturile. Lipseau şi copaci, tufe sau orice altceva de genul ăsta, fiind vizibile doar buchetele de flori de vară, aproape trecute, cam pe la tot pasul. Cele trei grupe se deplasau într-un ritm destul de alert.

     După vreo douăzeci de minute de mers, se putea zări o clădire de dimensiuni relativ reduse, ca un fel de hambar, doar că poseda aspectul unei căsuţe cu etaj. Pe interior era goală şi nu avea nici toţi pereţii care delimitează un număr normal de încăperi într-o astfel de casă, ci era doar un perete interior, între două camere destul de mici. Într-una dintre ele se aflau cutii aşezate una peste alta, pline cu hârtii rulate precum sulurile de pergament, care puteau foarte bine să fie orarele. În cealaltă, erau măsuţe pe care erau aşezate turnuleţe multe folii închise, în care păreau a fi haine. Cu siguranţă că acelea erau uniformele. La etaj se aflau o baie mică şi un fel de salon înghesuit, în care se aflau două canapele prăfuite, o măsuţă rotundă de cafea şi o ladă frigorifică pentru depozitat mâncarea. Era locul unde stăteau – cel mai probabil – angajaţii şcolii, pentru a-i aştepta pe elevi şi a le înmâna cele trebuincioase pentru şcoală.

    Alida şi Anastasia se conformară încă o dată şi îşi aşteptară docile rândul. În momentul în care fu chemată clasa a zecea, cele două îşi făcură loc prin mulţime şi intrară, alături de alţi viitori colegi – probabil, în depozit.

    Când le ajunse rândul la preluarea uniformelor, Alida se împiedică şi se prinse de Anastasia pentru a nu cădea, în timp ce se dezechilibră ea şi aproape căzură amândouă peste măsuţă. Toate privirile din încăpere se aţintiră asupra lor, însă ele nu făcură altceva decât să râdă pe sub mustăţi şi să primească uniformele cu braţele deschise. Se îndreptară trecând prin mulţime cu nişte expresii indiferente pe feţe, către încăperea în care se dădeau orarele, pe care le primiră de asemenea cu zâmbetul pe buze şi apoi ieşiră din depozit, holbându-se la achiziţii.

    — În regulă, spuse doamna Kirra Humbert către grupul subordonat, în momentul în care toţi elevii aşteptau afară cu uniformele şi cu orarele în mâini.

    Alături erau părinţii, care fuseseră înştiinţaţi de procedurile în care vor afla notele în cazul în care copiii lor vor locui la internat pe perioada anului şcolar, cât şi despre actele pe care trebuie să le completeze cu toţii pentru a definitiva înscrierea copiilor la şcoală (în cazul în care erau prezenţi), despre sistemul de prezenţă la ore şi despre tot ce ar trebui să ştie un adult atunci când înscrie un copil la o şcoală.

    — Cei din ultimul vagon, urmaţi-mă. E un drum încurcat rău până la staţia de autobuz.

    — Autobuz? se mirară cele două A în acelaşi timp.

    Drumul fu din nou unul tăcut şi liniştit. Pe măsură ce înaintau, începea să se contureze un mic sat, apoi un mic orăşel, iar uimirea fetelor creştea cu fiecare pas făcut. Pentru câteva momente, îşi închipuiau că şcoala avea să fie undeva în munţi, într-o pădure, în mijlocul pustietăţii. Fuseseră surprinse să vadă că există totuşi civilizaţie prin preajmă.

    După încă vreo cincisprezece minute de mers, putură desluşi câteva forme mari, de culoare crem spre gri, aliniate una în spatele celeilalte.

    — Am ajuns, îi informă doamna Humbert când se aflau în dreptul lor. De aici, elevii vor urca în autobuzele de şcoală şi vor continua drumul până la destinaţie singuri. Rudele şi tutorii mă vor urma pe mine şi ne vom vedea cu toţii în sala de banchete. Nu e nevoie să luaţi bagajele cu voi; doar scrieţi câte un bileţel cu numele şi lipiţi-l pe geamantan. Câţiva funcţionari vor veni să le ridice şi vor ajunge în incinta internatului înainte ca înşişi elevii să o facă.

    Lumea s-a conformat şi de această dată, astfel că, după o serie de îmbrăţişări, elevii s-au urcat în autobuze, iar însoţitorii au pornit alături de profesorii coordonatori... ei bine, ei ştiu unde, căci copiii se aflau deja pe drum atunci când au dispărut ceilalţi din raza lor vizuală.

    În autobuz, cele două A stăteau tăcute, reflectând fiecare dintre ele la scena de mai devreme, cu cei doi profesori stranii, cât şi cu Erica, Jack şi Cassie. Ce însemna acea examinare? De ce erau cu toţii atât de miraţi atunci când aflau că fac parte din familia Evans? Da, ştiau şi ele că erau cunoscuţi de toată lumea, însă tot le surprindea faptul că li se părea ceva normal că din această cauză să fie examinate prematur, în ciuda caracterului neobişnuit şi aproape inexistent din câte înţeleseseră, al examinării din primul an la şcoală. Iar visele acelea ciudate... Şi arătarea care le făcuse zile şi nopţi fripte încă de acum patru ani, misteriosul fluture şi întorsătura ciudată şi bruscă înapoi în timpul lor... Ca să nu mai vorbim de faptul că Alida ştia prea bine că primul episod, cel cu câinele lui Denis fusese real. Nu ţinea de nicio examinare, de niciun vis dubios; fusese real. Dar dacă aşa era, însemna că şi celelalte fuseseră adevărate într-o oarecare măsură, căci după ce se încheiau, se trezeau de unde porniseră.

    Firul gândurilor le fusese întrerupt de o voce stridentă.

    — Deci voi sunteţi cele două Evans, hm?

    O fată cam cu vreo doi ani mai mare decât ele se aşeză în genunchi pe scaunul din faţa lor, privindu-le. Avea părul blond-argintiu, lung până la talie şi drept, breton dat după urechi , aranjat perfect şi prins de o cordeluţă subţire turqoise cu pietricele mici şi argintii încrustate de-a lungul ei. Purta o cămaşă albă în dungi verticale roz foarte deschis, imaculată şi perfect apretată, pe deasupra unei perechi de blugi albi, lungi, completaţi de nişte balerini roz-bombon. Ochii ei erau verzi şi alintaţi. În stânga ei se aflau alte două fete, una dintre ele cu tenul bronzat şi părul în nuanţa ciocolatei cu lapte, cu ochi căprui, purtând o fustă de velur portocalie şi o bluză simplă, albă, cu mâneci lungi şi umeri creţi, băgată înăuntrul fustei, iar cealaltă, cu faţa ceva mai palidă, cu ochi caprui-verzui şi păr creţ până la umeri, castaniu închis, purta o vestă neagră pe deasupra cămăşii roşii şi o pereche de pantaloni negri, până la genunchi. În spatele lor, privindu-le tot pe cele două A, se mai aflau doi băieţi. Păreau înalţi şi bine-făcuţi, amândoi cu părul castaniu şi tenul foarte uşor bronzat. Unul dintre ei avea ochii albaştri şi purta nişte blugi negri şi o cămaşă gri, iar celălalt, cu ochii verzi, purta un tricou cu mânecă scurtă, alb, o vestă maro şi o pereche de pantaloni la fel de albi precum bluza.

    Anastasia şi Alida îi priveau pieziş, îndoindu-se sincer că acesta urma să fie doar un simplu „bun-venit în şcoala noastră!".

    — Am auzit că deja aţi fost examinate, continuă fata blondă cu o uşoară tentă de superioritate în glas. Eu am fost examinată acum cinci ani, înainte de clasa a şaptea. Dar şi clasa a zecea, totuşi... impresionant! Desigur, nu mă miră venind de la două Evans. Şi ce puteri v-au revendicat?

    Alida şi Anastasia se priviră confuze.

    — Despre ce vorbeşti? întrebă până la urma Anastasia. Ce puteri?

    Fata blondă ridică din sprâncene, mirată.

    — Poftim? Puterile care revendică persoanele ca noi. Din moment ce aţi fost examinate, înseamnă că puterile v-au revendicat deja. Pe mine m-a revendicat aerul. Eu sunt Beverly, apropo. Ele sunt Glory şi Cybele, spuse, arătând întâi spre fata în fustă portocalie, apoi spre cea în pantaloni scurţi şi vestă. Ele au fost revendicate de pământ, anul ăsta. În spate sunt Nathan – băiatul cu ochi albaştri făcu semn cu mâna – şi Gates – cel cu ochi verzi făcu semn din cap. Ei au fost revendicaţi anul trecut, într-a unsprezecea. Nathan de foc şi Gates de apă. Dar voi? Vreunul din cele patru elemente, floră, faună, vreme sau timp?

    — Ai băut ceva… de dimineaţă? întrebă Alida, în stilul ei caracteristic, renunţând la etichete.

    — Nu pot să cred, spuse Cybele, făcând ochii mari. Celelalte două le fixau şi ele gură-cască.

    — Voi de ce v-aţi mai înscris la şcoală? întrebă Beverly, evident afectată de remarca Alidei.

    — Ehm, ca să învăţăm, spuse Anastasia pe un ton de dacă-tot-eşti-prost-măcar-nu-mai-semnaliza. Şi în plus, de ea au vrut să scape ai noştri, mai adăugă ea, amuzată.

    Alida o înghionti cu cotul în burtă, iar aceasta începu să râdă.

    — Da, replică şi Glory. Să învăţaţi să vă stăpâniţi puterile.

    — Normal, făcu Alida, privindu-i plictisită pe fiecare, pe rând. Şi să învăţăm să facem friptură de unicorn în sânge.

     Beverly le privi vădit jignită, dar apoi, căutătura deveni una ameninţătoare. Ridică o mână şi o îndrepta spre cele două A. La început, nu se întâmplă nimic. Trecură vreo trei secunde, timp în care cele două A se holbaseră una la cealaltă, neştiind dacă situaţia ar trebui să li se pară nostimă sau tragică. Nu apucară însă să se hotărască, căci numai ce se aude un huruit slab şi o rafală puternică de vânt le izbeşte în faţă, inundându-le nările şi făcându-le respiraţia să se oprească. Vântul se opri la fel de brusc precum începuse, în timp ce Beverly lăsă mâna în jos.

    — Ce... a fost asta? întrebă Anastasia speriată, dar şi încântată, străduindu-se să-şi regleze bătăile inimii.

    — Asta, răspunse Beverly şi o altă rafală de vânt îi suflă propriul păr pe spate, se numeşte talent.

    Acestea fiind zise, chicoti şi la fel făcură şi celelalte două prietene ale sale, în timp ce se ridicau – cu tot cu băieţi – şi începuseră să se îndrepte către nişte locuri din faţa autobuzului, neuitând să le mai arunce încă o privire plină de superioritate înainte să-şi întoarcă spatele.

    Alida şi Anastasia rămaseră pironite pe scaun, acaparate de o stare de şoc şi de confuzie, dar şi de puţină spaimă. Priveau în continuare stupefiate către grupul care tocmai se aşeză pe nişte scaune, undeva aproape de uşa şoferului. Rămăseseră mute, încercând să asimileze şi să proceseze evenimentele recente. Cumva, reuşiră să pună cap-la-cap, într-o oarecare măsură, tot ce se întâmplase, însă teoria cum că ar fi pe drum către o şcoală de magie... nu, nu. Asta era prea de tot. Era prea frumos ca să fie adevărat.

    Stând tot aşa preţ de câteva minute bune, următorul lucru se întâmplă cât ai clipi, ca şi cum se puseseră de acord prin intermediu telepatic să facă ceea ce urmează. Se uitară una la cealaltă pentru o secundă – nici mai mult, nici mai puţin – apoi se ridicară brusc de pe scaun şi grăbiră pasul până la nişte scaune aflate în zona centrului autobuzului. Ştiură unde trebuie să se oprească, încă din clipa în care văzură ciufulitura stilată şi zâmbetul alb ale lui Jack Hoskins, aşezându-se pe unul dintre acele locuri.

    — Magie? spuse Anastasia atât de repede, încât cei trei prieteni nici nu apucară să sesizeze că cele două A se apropiaseră de ei.

    Jack, evident luat prin surprindere, nu putu să îşi dea seama prea bine despre ce vorbea fata.

    — Pof...tim? Eu nu...

    — Magie, Jack, magie. Suntem magicieni? Sau... sunteţi? Iar aici învăţaţi să vă stăpâniţi puteri care apoi or să vă atragă de partea lor şi toate cele? îl întrerupse Alida.

    — Da, dar... începu Cassie să îngaime.

    — Vai de mine! spuse Anastasia. Asta este... este...

    — Incredibil! exclamă Alida.

    — Exact! o aprobă sora ei, privind în faţă cu o expresie ca şi cum ar fi găsit ceva ce caută de mult timp.

    — Păcat că noi nu ne prea încadrăm în peisaj, mai adăugă Alida, iar Anastasia o aprobă, impasibilă.

    — Cam aşa. Păi, ne-a părut bine de cunoştinţă, o să ne fie dor de voi, dar, din păcate, noi cam trebuie să plecăm la şcoală la care trebuia să fim acum.

    Cele două A le făcură cu mâna şi se îndreptară înapoi către scaunele lor. Nu era un şoc pentru ele să descopere că magia există şi la fel şi oamenii cu puteri, ţinând cont de activităţile care le-au ocupat marea majoritate a timpului de-a lungul vieţii, dar să se numere şi ele printre ei? Era puţin cam prea mult şi nu se aşteptau să aibă parte de ceva chiar atât de frumos. Şi totuşi, părură să uite de scepticism când, un sfert de oră mai târziu se dădură jos din autobuz cu zâmbetele largi pe faţă, făcând cunoştinţă cu fiecare persoană pe care o vedeau şi neuitând să menţioneze de fiecare dată „om cu puteri drăguţ, şi noi suntem oameni cu puteri drăguţi. Avem atâtea în comun! Da, o să fim cei mai buni prieteni". Până să intre pe poarta curţii exterioare a şcolii, se părea că toţi elevii acesteia aveau să le fie cei mai buni prieteni. Ce să-i faci, e grea viaţa când eşti iubibil.

    Că tot veni vorba de intratul pe poarta curţii exterioare a şcolii... cele două A nu îşi putură stăpâni câteva interjecţii de fericire, admirare şi şoc, în momentul în care văzuseră labirinturile mici formate din garduri vii (prin care s-ar fi putut rătăci probabil copiii de şcoală primară), aranjate cu sârguinţă, fără nicio frunză sau crenguţă răzleaţă, băncuţele bej-maronii, curate, cu spătarele arcuite, aflate la tot pasul, în faţa triunghiurilor cu flori şi acompaniate de câte un coş micuţ de gunoi prins pe câte unul din stâlpii de iluminat ce împrejmuiau toată curtea.

    Poteca pe care păşeau şerpuia prin labirinturi, pe lângă băncuţe şi rândurile de flori şi era făcută toată din pietre netede, şi strălucitoare chiar şi în lumina pală a unui soare de sfârşit de august, aproape de asfinţit. Pe ici, pe colo, străjuiau sălcii, brazi şi pini, care se potriveau de minune cu tot restul decorului.

    Şcoala în sine era mare şi grandioasă. Era construită pe un model de arhitectură vechi, cam la fel ca şi depozitul de unde se aprovizionară cu necesarul de bunuri primite din partea instituţiei şi oferea o senzaţie impunătoare, în timp ce degaja şi un aer de studiu. Avea multe etaje şi câteva turnuleţe şi în ciuda senzaţiei de demodare pe care ţi-o lăsa, avea un aer de seriozitate şi eleganţă. Pereţii erau făcuţi din piatră, aşa că cele două A presupuseră că avea să domnească un frig mormântal în şcoală de-a lungul iernii. Nu avea chiar imaginea tipică străveche, căci existau şi elemente moderne, cum ar fi geamurile cu termopan sau ceasul electronic gigantic de pe unul din turnuleţe. La fel, coşurile de gunoi cu saci salubili, difuzoarele şi stâlpii de iluminat care se aflau în curte, cât şi porţile electronice, metalice, de la intrările în curţi, aprofundau ideea cum că şcoala n-ar fi chiar înapoiată.

    Într-o parte se vedea o fântână arteziană, superbă. Era destul de simplă în comparaţie cu lucrătura complicată şi fantezistă a şcolii. Era albă, din piatră, iar sculptura din interior era una obişnuită. Semăna cu un fel de candelabru, ceva mai lung şi îngust, din care ţâşnea apă. Imaginea, per ansamblu, era una superbă, monumentală.

    În altă parte, se vedea clar internatul. Era mare şi construit pe un model de arhitectură mai nou decât şcoala, incluzând şi pereţii, care nu mai erau făcuţi din piatră. La fel, avea geamuri cu termopan şi uşi metalice, obişnuite. Dacă nu ar fi avut culoarea bej-maronie, cel mai probabil că nu ar fi mers deloc cu imaginea şcolii. Însă, cum nu era cazul, cele două A fură bucuroase să observe că deveneau tot mai entuziasmate cu fiecare detaliu văzut, că aceea avea să fie noua lor casă pentru o bună perioadă de timp, pentru câţiva ani de atunci înainte. Desigur, dacă totul avea să decurgă bine cu telefonul la părinţi şi cu puterile lor, în legătură cu care nu ştiau dacă să fie sceptice sau încrezătoare.

    Aleseseră să-şi alunge aceste gânduri pe moment şi doar să se bucure de ceea ce aveau în faţă.

    Când trecură şi de a doua poartă, care ducea în curtea interioară, fură şi mai plăcut surprinse. Puţin mai la stânga de centrul acesteia trona o statuie superbă, înfăţişând un bărbat cu sprâncene stufoase şi păr ciufulit, ţinând în mână o sferă pe care erau gravate simbolurile tuturor elementelor, iar pe laterale, câte o ramificaţie sferică pe care erau gravate alte două simboluri: cel al faunei şi cel al florei. În cealaltă mână, ţinea o clepsidră, în care nisipul era scurs până la jumătate şi nu exista niciun firicel de legătură între cele două jumătăţi ale sale. Ca şi cum s-ar fi oprit în loc. Statuia era sculptată în piatră albă şi conferea o senzaţie şi o imagine şi mai plăcută şcolii, cât şi restului curţii.

    În aceasta se aflau, de asemenea, băncuţe şi stâlpi de iluminat, însă în număr mai scăzut. Coşurile de gunoi nu se mai aflau în dreptul fiecărei bănci, ci erau vreo câteva împrăştiate în colţurile curţii. În spatele şcolii se putea zări o întindere de păduri, destul de departe însă. Şi în jurul acesteia existau stâlpi de iluminat, cu acelaşi model vechi şi cu aceeaşi frumuseţe răpitoare.

    Sala de banchete era legată de şcoală, fiind o prelungire a corpului, întinzându-se dintr-una din laterale până în spate. Arhitectura era aceeaşi cu a şcolii şi era şi ea flancată de câteva felinare.

    Până înăuntrul acesteia au fost îndrumaţi de către un profesor, un bărbat înalt cu păr negru răvăşit şi ochelari cu rama albastră-metalic – profesorul de informatică, domnul Fitzroy Abra. Interiorul sălii de banchete era imens şi decorat cu panglici şi baloane roşii, gri şi negre, pe care era imprimat un scris italic, cu mesajul „Bun venit în noul an şcolar!". În centrul sălii era un podium, în mijlocul căruia se afla un anvon frumos din lemn neted, pe care era aşezat un microfon. De-a lungul sălii erau presărate difuzoare, prinse în pereţi.

    — Puţină atenţie, vă rog, se auzi vocea domnului profesor Fitzroy Abra. Stătea pe podium, în faţa anvonului şi continuă să se adreseze mulţimii: Pentru cei care au nevoie la toaletă, acum ar fi timpul să meargă. Însoţitorii voştri trebuie să ajungă din clipă în clipă şi odată cu aceştia, se va face simţită şi prezenţa doamnei director, care va începe festivitatea de început de an şcolar. Sălile de toaletă se găsesc pe coridor, în dreapta.

    Acestea fiind spuse, coborî de pe podium, iar copiii începură să se îmbulzească în drum spre bai.

    — Mă duc şi eu, zise Anastasia către sora ei. Vii?

    — Nu, e-n regulă.

    — Bine, ne vedem aici, mai zise Anastasia şi apoi plecă înspre toaletă.

    Preţ de un minut, Alida rămase locului, admirând sala. Podeaua era acoperită de parchet raşchetat, deschis la culoare, care lucea în lumina difuză aruncată de cele câteva candelabre aprinse. Pereţii erau de un alb imaculat, iar sala arăta chiar destul de cochet, deşi era decorată modest.

    — Domnişoară Evans! se auzi din spatele ei o voce fermă şi puţin scârţâită. Domnişoară Evans!

    Alida se întoarse şi o privi pe profesoara de fizică, Debra Johnson, înaintând cu paşi mari şi graţioşi către ea, fix prin mijlocul sălii. Cele câteva priviri rămase în sală se aţintiră asupra lor. Desigur, până când profesoara Debra li se adresă posesorilor lor:

    — Nu vă mai zgâiţi atât, o să vă doară gâtul dacă-l mai ţineţi mult întors!

    Toţi ochii încetaseră să o contemple pe Alida în secundă a doua, întorcându-se către persoane diferite, sau către ornamentaţia sălii. Profesoara i se readresa fetei:

    — Exista o problemă, o luă aceasta din scurt. Calculele privind camerele de internat nu implicau o a doua Evans şi, de asemenea, nici pe domnul Jera, care a cerut în mod exclusiv să i se revendice una personală – femeia se strâmbă, dându-şi ochii peste cap. Aşadar, până la o revizuire completă asupra încăperilor şi studenţilor înscrişi pentru internat, mă tem că, împreună cu sora dumneavoastră geamănă, veţi fi nevoite să împărţiţi camera cu domnul Albert Chester.

    — Albert... adică băiat? îngăimă Alida, fiind perfect conştientă de regulile stricte în legătură cu împărţitul camerelor internatului unei şcoli între elevi de sex opus.

    — Nu este o problemă în legătură cu care să vă faceţi griji, niciuna dintre voi. Albert este premiantul şcolii. Şi în plus – spuse, uitându-se către un băiat scund şi şleampăt, care se aşezase pe un scaun din colţul sălii şi privea către oamenii din interior–  este mult prea timid pentru a scoate o vorbă măcar, în faţa unei fete.

    Alida deschise gura pentru a vorbi, însă pe fundal răsună o altă voce, bărbătească:

    — E în regulă, pot face un compromis şi să le primesc la mine în cameră, zise un băiat cam de vreo şaptesprezece ani, cu părul castaniu, aproape negru şi ochii de culoarea smaraldului, care se apropia de ele cu paşi mărunţi şi siguri. Avea un aer relaxat şi un ton degajat, care, combinate cu replica anterioară, îi stârniră Alidei un fior de enervare.

    — Desprinde-te de gândul acesta, domnule Bayron, replică sec şi rece profesoara Debra. Ar trebui să fim nebuni să lăsăm două astfel de fete în aceeaşi cameră cu dumneata; ar trebui să fim nebuni ca să lăsăm orice fată singură în camera cu dumneata.

    Băiatul rânji în colţul gurii, apoi îşi plimbă o mână prin păr şi mai adăugă:

    — Îmi place că ştiţi întotdeauna la ce să vă aşteptaţi şi ce măsuri să luaţi. Dar nu fiţi atât de sigură că va vrea şi ea să stea departe de mine.

    — O, ba da, fiţi foarte sigură, replică Alida, aruncându-i o privire furioasă lui Bayron, al cărui zâmbet se lăţi.

    — Cum spui tu, păpuşă, dar asta rămâne de văzut.

    Alida deschise iar gura ca să protesteze, însă Bayron numai ce îi făcu cu ochiul încă zâmbind curtenitor, după care îşi întoarse spatele şi o luă din loc înspre centrul sălii, unde îi făcură cu mâna un grup de fete. Roşcata îşi dădu ochii peste cap.

    — Nu aş dori, rupse doamna Johnson tăcerea, ca două Evans să-şi petreacă timpul cu el.

    — Nu vă faceţi griji, o întrerupse Alida. Nu va fi cazul.

    Femeia o studie timp de câteva secunde.

    — Aşa sper.

    Apoi se întoarse şi dădu să plece, însă fata îi adresă în grabă o ultimă întrebare:

    — Cum rămâne cu înscrierea mea la şcoală?

    Debra Johnson se opri şi îşi întoarse capul spre ea.

    — S-a rezolvat. Prezenţa dumneavoastră în şcoală a fost confirmată şi în maxim douăzeci şi patru de ore actele vor fi în regulă. De mâine veţi fi în mod oficial elevă a şcolii Templechor. Se întoarse şi dădu să plece încă o dată, dar se răzgândi şi se roti pe călcâie cu faţa înspre cea a Alidei, care se uita şocată şi neîncrezătoare în ochii ei mari şi albaştri.

    — Alte întrebări?

    — De fapt... murmură aceasta, da. Ar mai fi ceva. Orarul...

    — Da? o îngână profesoara Debra, chiar în momentul în care Anastasia se propti lângă sora ei, privind mirată de la una la cealaltă.

    — O să facem magie? Şi o să ne luptăm? Şi o să ne folosim puterile? Şi o să facem experimente? întrebă Alida dintr-o suflare, iar curiozitatea şi nerăbdarea o cuprinseră brusc şi pe Anastasia şi i se citeau şi ele în fiecare trăsătură a feţei sale.

    — Nu fiţi prostuţe, spuse doamna Johnson, privindu-le confuză. Este doar o şcoală.

    Fetele simţiră cum li se risipeşte întreg entuziasmul, după care priviră spre orare.

    — Chimie? întrebă Anastasia bosumflată.

    — Fizică? întrebă şi Alida cu aceeaşi dispoziţie, până când îşi aminti – şi datorită semnelor disperate pe care i le adresă sora ei, deloc subtile, de altfel – că profesoara Johnson preda această materie şi încercă să se scoată, bâlbâind nişte cuvinte fără noimă, însă fu oprită de privirea rece şi replica aruncată cu o intonaţie plictisită a femeii:

    — Puterile şi abilităţile fizice de luptă se exersează după programul obişnuit de cursuri. Este scris totul pe orare.

    Cele două A ridicară numaidecât capetele şi o priviră pe profesoara lor de fizică, simţind cum le cuprinde o fericire extatică, de nedescris în cuvinte.

    — Deci... e adevărat? Toţi oamenii ăştia de-aici au puteri? întrebă Anastasia nerăbdătoare.

    — Bineînţeles că da, continuă profesoara Debra. Dar ce... nu înţeleg de ce mă întrebaţi aceste lucruri.

    — Dar noi... îngăimă Alida, buimacă, avem şi noi puteri?

    Doamna profesoară Debra Johnson le privi mirată.

    — Desigur că aveţi puteri. V-au şi revendicat deja. Şi aveţi chiar o putere mai mare decât am mai văzut de mulţi, mulţi ani.

    — Da, începu Anastasia, şi despre asta voiam să vă întrebăm. Ce înseamnă...

    Întrebarea fetei fu astupată de un sunet asurzitor, care dădea de înţeles că ceremonia de întâmpinare a elevilor în noul an şcolar începuse.

    Toate trei priviră înspre anvon, în spatele căruia stătea o femeie de înălţime medie, cu o constituţie fizică foarte puţin plinuţă, care scruta încăperea cu ochii ei mici şi verzi. Părea de vreo cincizeci de ani şi avea o înfăţişare pe cât de simplă, pe atât de impunătoare. Părul îi era şaten şi prins în coc la spate, iar ca vestimentaţie, alesese un sacou maro, o fustă conică vişinie şi o cămaşă albă, împreună cu o pereche de cizme din piele negre, fără toc, înalte cam de două palme şi puţin. Profesoara Debra Johnson plecă imediat, traversând sala cu paşi apăsaţi şi repezi, până când ajunse în dreptul podiumului şi urcă scările, postându-se între profesoara Kirra Humbert, cea care îndrumase grupul din care făcuseră parte şi cele două A pe drumul către scoala şi un profesor scund, cu nasul turtit, care părea vădit incomodat de toate sutele de priviri aţintite asupra lui, lăsând-o pe Anastasia cu gura deschisă şi întrebarea încă pe buze.

    Abia atunci sesizară că sala se umpluse.

    — Hei, şopti o fată de lângă ele.

    — Erica! spuse Anastasia.

    — Ar trebui să fiţi atente, directoarei Oda nu-i prea place murmurul atunci când vorbeşte.

    — Ah, scuze, zise Anastasia, mijind un ochi şi strâmbând din nas.

    — Nicio problema, răspunse Erica, zâmbindu-le. Lângă ea erau şi Jack, care o ţinea de mână, şi Cassie, care părea că mai are puţin şi adoarme, cu capul sprijinit de umărul lui.

    Toţi cinci îşi întoarseră însă privirea când femeia din spatele anvonului începu să vorbească, adresându-se întregii săli. În stânga ei, cu un pas mai în spate, stătea impozant Fitzroy Abra, profesorul de informatică.

    — Bună ziua, dragi părinţi, bunici, profesori şi elevi! Eu sunt Malvina Oda, în postura de director al şcolii Templechor. Vreau să vă urez tuturor un călduros „bun venit în noul an şcolar!" şi să menţionez că aşteptăm şi suntem cu toţii dornici de mai multe reuşite decât în cel anterior. Sperăm să nu existe prea multe situaţii neplăcute – lungi ultimele cuvinte şi adresă o privire pe deasupra ochelarilor care lipseau cu desăvârşire, înspre nişte persoane aflate într-o parte a sălii, unde cele două A nu puteau ajunge cu privirea, în timp ce majoritatea elevilor aflaţi în încăpere chicotiră – şi, îşi redresă privirea, să avem absolvenţi cu rezultate memorabile. Regulamentul şcolii va fi prezentat fiecărei clase în parte, de către profesorii îndrumători ai acestora, în primele ore de dirigenţie. Uniformele sunt obligatorii, dar, după cum bine ştiţi, este absolut necesară o singură piesă din acestea, pentru a vă oferi şi libertatea de exprimare a propriilor gusturi. În momentul în care un elev aduna douăzeci de absenţe, îi va fi discutată situaţia în consiliul profesoral şi va fi propus pentru suspendare, în funcţie de dosar. Nu vreau să mai intru în amănunte; cu toţii ştim regulile esenţiale care stau la baza unei şcoli. Nu vreau să aud de interacţiuni între elevii de sex opus ai şcolii în incinta internatului, în special după ora stingerii. Cât despre elevii ale căror reşedinţe sunt situate în satul său oraşul din apropierea şcolii, programul autobuzelor este afişat la avizier, împreună cu sortarea pe clase a elevilor, cu tot cu profesorul îndrumător al fiecăreia. Aş vrea să menţionez şi aplicarea pentru cursurile şcolii noastre a unui tânăr deosebit.

    Pe scările podiumului urcă un băiat înalt, cu părul şaten închis, îmbrăcat într-o pereche de blugi negri lungi, o cămaşă albă largă şi un sacou gri cu mâneci suflecate, asortate cu o pereche de mocasini negri cu şireturi albe.

    — Ce caută dobitocul ăla acolo? întrebă Alida, indignată la zărirea lui Bayron.

    — Lord Jera, continuă directoarea Oda, suntem foarte fericiţi că aţi ales şcoala noastră pentru a vă termina studiile.

    — Lord-ce? spuse Alida cu o sprânceană ridicată, ceva cam tare, atrăgând câteva priviri asupra ei.

    — Aş mai vrea să urez rudelor şi tutorilor o călătorie cât mai plăcută înapoi spre reşedinţele lor şi încă o dată elevilor, bun venit în noul an şcolar! Ne vom revedea cu toţii mâine, când vor începe cursurile. Ora stingerii este 21:00, iar orele încep dimineaţa, la ora 8 fix. Şedere plăcută tuturor celor înscrişi la internat şi multe reuşite tuturor! Ne vedem în zece minute la cantina şcolii, cu toţi cei care doresc, unde ne aşteaptă numeroase bucate, care să ne pună pe toţi pe picioare, după lungul şi epuizantul drum.

    Sala aplaudă într-o manieră cât se poate de formală, în timp ce directoarea, împreună cu ceilalţi profesori şi cu Bayron Jera coborau de pe podium. Încet, atmosfera a început să se destindă şi oamenii să se îndrepte spre ieşirea din sală.

    Alida rămăsese înţepenită, cu o sprânceană ridicată şi un ochi mijit şi cu degetul arătător îndreptat în direcţia podiumului, de pe care cobora acum Bayron Jera.

    — Ali, te simţi bine? o întrebă Anastasia îngrijorată, după care se uită înspre Bayron. Da, ştiu, e superb.

    Alida îşi îndreptă încet capul înspre sora ei, într-o manieră caracteristică filmelor de groază, păstrându-şi degetul ridicat în aer şi exact aceeaşi expresie a feţei.

    — Superb?

    Anastasia se înfioră când văzu faţa surorii ei.

    — Ali, tu eşti sigură că te simţi bine? Nu prea pari; cred că te-a extenuat drumul. Ce-ar fi să te întinzi puţin?

    Dar fata nu se mişcă.

    — Superb? mai spuse ea încă o dată.

    Anastasia clipi des, după care ridică o mână şi o lipi de fruntea roşcatei. Şi-o îndepărtă la fel de repede, fiind convinsă că sora ei nu avea temperatură. Aceasta oftă zgomotos, apoi îşi coborî braţul şi continuă să o privească suspicios pe Ana.

    — E un măgar, spuse sec.

    — Poftim? se miră Anastasia. L-ai cunoscut?

    — Din păcate.

    — Cum? De ce „din păcate"? De ce e măgar?

    — Pentru că, începu Alida, se dă la toate fetele pe care le vede. Ba chiar ne-a propus să împărţim camera cu el.

    — Uu, replică Anastasia, cu o sprânceană ridicată şi un zâmbet în colţul gurii, contemplându-l pe Bayron, care vorbea cu directoarea şi părea să râdă.

    — Ana! strigă Alida şi îi oferi o palmă după ceafă Anastasiei, menită să o trezească din reverie. Aceasta tresări şi îşi întoarse privirea confuză înapoi către sora ei.

    Apoi, cu o intonaţie potrivită pentru o explicaţie oferită unui copil mic, continuă:

    El nu băiat bun, el băiat rău.

    Anastasia o privi şi mai confuză, înclinându-şi capul într-o parte. Alida dădu drumul încă unui oftat zgomotos.

    — Până şi profesoara Johnson ne-a avertizat să stăm departe de el.

    — Bineînţeles că a făcut-o, replică Anastasia amuzată. Arată periculos de bine.

    Simţi cum începe să i se zbată un ochi.

    — A, ştii, continua Anastasia, de data asta adoptând o expresie serioasă, chiar trebuie să-mi faci cunoştinţă cu el.

    — Da, replică Alida, punându-şi o mână pe ochi, în încercarea de a-l face să nu se mai zbată, nu te urăsc într-atât de mult.

    Anastasia se încruntă şi îi aruncă o privire încă şi mai confuză, vrând să mai spună ceva, însă sora ei i-o tăie înainte să apuce să deschidă gura:

    — Noapte bună!

    — Stai, nu vii la masă?

    — N-nu mi-e foame, răspunse roşcata şi se întoarse, lăsând-o pe Ana în urma ei, privind-o debusolată. Ne vedem mâine.

    Ajunsă lângă Albert Chester, care încă nu îşi părăsise locul retras din colţul sălii, îşi coborî mâna de la ochi şi îl prinse de braţ, după care începu să-l tragă după ea.

    — Haide, Chester, trebuie să discutăm împărţeala paturilor. Ai mai dormitvreodată în cadă? E foarte comod.
Sus In jos
Mary
Spammer
Spammer
Mary

Mesaje : 564
Data de inscriere : 02/02/2014
Varsta : 20
Localizare : Bârlad

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeDum Feb 16, 2020 4:12 pm

Dor rău îmi era de scrisul tău! De ideile tale și modul în care le dezvolți. Ce pot spune? Vreau continuarea și nu doar la povestea aceasta, deci spor la treabă


Să citim și să dansăm; aceste două distracții nu vor face niciodată rău lumii.
Sus In jos
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeLun Feb 17, 2020 2:37 pm

Mi-a dat telefonul lag de la cat și scris.
Nu am citit povestea de demult, am cam uitat despre ce e. Și nu înțeleg cum se face că fetele nu știu de magie, luând în vedere prin ce au mai fost... Vreau ceva acțiune, și capitole mai scurte, de dragul telefonului meu, next.
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitimeLun Aug 24, 2020 5:06 pm

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu aveți cine știe ce acțiune de așteptat, că aveam 14 ani când am scris povestea asta : )) Să nu aveți așteptări prea mari. Oricum, mai departe:


Capitolul 7.


    Seara trecu foarte repede. Alida fu încântată să descopere că în camera de internat existau trei paturi, două etajate şi unul individual sprijinit de peretele celălalt, aşadar Alida şi Albert – mai mult Alida – hotărâră că el va dormi în patul detaşat, iar ea, împreună cu sora ei geamănă, în cele etajate. La scurt timp, fata îşi aminti că nici Albert nu mâncase. Ea era doar obosită şi tot ce voia era să doarmă, însă nu îl întrebase şi pe Chester în legătură cu nevoile sale. Aşadar, după vreo zece minute, acesta ieşi pe uşa camerei şi se îndrepta spre cantină. Alida făcu un duş fierbinte şi rapid, după care se trânti în pat îmbrăcată în nişte pijamale albe cu buline roşii şi adormi numaidecât.

    Albert şi Anastasia veniră şi ei în cameră după vreo douăzeci de minute şi o găsiseră pe Alida dormind, aşadar se mişcară în linişte, pe rând, la duş şi îi urmară exemplul roşcatei. Toate, înainte de ora douăzeci şi unu.

    Dimineaţa, Alida se trezi buimacă şi se ridică rapid din pat, fapt ce îi provocă din nou o ameţeală iritantă. Dezmeticită aproape complet şi cu ochii încă împăienjeniţi de somn, deschise uşa camerei de internat, în care se auzeau bătăi insistente.

    În faţa acesteia stătea un bărbat de vreo douăzeci şi cinci – douăzeci şi şase de ani, cu părul negru şi lucios, aranjat cu mare atenţie, fără niciun fir rebel în vreo parte a cărării trasate perfect într-o parte. Avea barba şi mustaţa fine, ca şi cum nu s-ar mai fi bărbierit de câteva zile, deşi fata avea o bănuială cum că aceea era imaginea pe care şi-o dorea bărbatul şi pe care se străduia să o afişeze. Acesta ţinea în mână un plic, o foaie de hârtie şi un pix.

    — Bună dimineaţa, spuse bărbatul, vioi.

    Hainele şi respiraţia îi miroseau puternic a tutun.

    — Bună dimineaţa, răspunse Alida, frecându-se la un ochi.

    — Mă numesc Walter Scotch. Îmi cer scuze că v-am trezit aşa de dimineaţă, dar a venit asta – îi întinse plicul – la prima oră, prin poştă. Anastasia Evans?

    — E... da, eu sunt, spuse uşor buimacă şi luase plicul din mâna lui Walter.

    — Semnaţi, vă rog, aici, zise acesta, întinzându-i hârtia şi pixul. Pe foaie erau trecute încă două nume şi două semnături.

    Fata semnă, iar Walter salută şi se înclină politicos, apoi plecă. Alida închise uşa şi se îndreptă înapoi către pat. Se aşeză şi se holbă preţ de câteva secunde la plic. Îl rupse într-o parte şi scoase din el o foaie de hârtie, pe care era scris caligrafic:

    Monstruleţilor,

Aţi fost nespus de norocoase că eram mai aproape de telefon decât vreunul din părinţii voştri. Ce prostie aţi făcut iar? Sunteţi acum amândouă la aceeaşi şcoală, am o bănuiala despre cum s-a ajuns aici, deşi nu vreau confirmarea. V-aţi gândit ce făceaţi dacă răspundeau părinţii voştri şi aflau ce aţi făcut? Ce veţi face dacă se va afla în şcoală adevărul? Şi ce fel de scuză aţi... nu, nu vreau confirmare.

    Fiţi mai atente pe viitor.

    Mi-e dor de voi; ne vedem de Crăciun. Nu?

    Aştept veşti de la voi.

Cu drag, al vostru prieten, Wallace.

    Alida îşi reprimă un chicotit şi o interjecţie fericită după ce termină de citit scrisoarea. Aşadar, datorită lui Wallace ea şi Anastasia erau acum amândouă înscrise în această şcoală, fără niciun fel de probleme. Chiar se întrebă cum de s-ar fi putut rezolva lucrurile dacă la telefon ar fi răspuns părinţii. Păi, era un răspuns pe care, din fericire, nu avea să-l afle. Totul datorită lui Wallace.

    Aşeză plicul pe birou, după care aruncă o privire spre ceasul electronic aşezat pe colţul acestuia. Indica ora şase fix. Ar fi vrut să mai doarmă puţin, dar dacă avea să se bage acum înapoi în pat, nici nu va reuşi bine să adoarmă, că va trebui să se şi trezească. În plus, era mult prea fericită din cauza scrisorii primite, ca să mai poată dormi acum. În sfârşit, simţea tot entuziasmul de a se afla într-o şcoală, la mare depărtare de părinţi, alături de sora ei şi de a descoperi că aveau puteri...

    — A, da, puterile... mormăi aceasta.

    Revizui în minte toate momentele de când se urcase în tren. Câinele, apoi episodul cu salvarea oamenilor din tren şi cu creatura aceea neagră, cu fluturele, cu semnele, cu durerea din mână... totul fusese exact ca acum patru ani. În afară de câine...

    Câinele!

    Trebuia să anunţe pe cineva în legătură cu acel animal. Acum era convinsă că toată treaba cu salvarea şi celelalte nu fuseseră decât examinarea, orice o mai fi însemnând chestia asta, dar ştia sigur că primul episod, cel cu câinele şi cu Denis fusese cât se poate de real.

    Intrase repede în baie şi, după doar zece minute, era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni negri, o bluză albă şi un hanorac gri, lung şi larg şi avea părul prins într-o coadă de cal. Încălţă prima pereche de papuci pe care puse mâinile, nişte bascheţi negri cu şireturi gri şi ieşi repede pe uşă, lăsându-i pe sora ei şi pe colegul lor de cameră încă dormind.

    Străbătu în grabă holurile internatului şi chiar când să păşească pe poartă afară se întrebă dacă nu cumva superiorii şcolii dorm încă. Ezită o clipă, apoi îşi continuă drumul cu paşi repezi. Alese că o viaţă e mai importantă decât o oră de somn. Ajunse la capătul coridorului de la parter, unde gardianul de pază de la poartă citea plictisit dintr-o carte, tolănit în scaunul de la recepţie. Părea odihnit, ceea ce însemna că nu de mult timp făcuse schimbul cu paznicul din tura de noapte. Acesta o privi mirat pe Alida, lăsându-şi cartea cu faţa în jos pe piept.

    Era atât de preocupată de câinele lui Denis, încât uită de formalităţi.

    — Am... Ăăă... Bună ziua, se bâlbâi Alida.

    — Bună dimineaţa, replică gardianul, privind-o în continuare uimit şi întrebător. Cu ce îţi pot fi de folos?

    — Caut pe... – se opri, neştiind sigur ce să spună. Nu vorbise niciodată cu directoarea Oda şi nu era foarte sigură că primul lucru pe care avea să i-l spună voia să fie că un monstru bântuie coridoarele internatului – pe doamna profesoară Debra Johnson. Ştiţi dacă aş putea să dau de dumneaei?

    Mirarea paznicului crescu încă şi mai mult, adăugându-i-se o sprânceană ridicată.

    — Doamna profesoară Debra Johnson... Tu ştii că e ora şase dimineaţa?

    — Da, dar, nu înţelegeţi! Este ceva urgent... e foarte important, trebuie neapărat să...

    — E în regulă.

    Debra Johnson îşi făcu dintr-odată apariţia la poalele scărilor din spatele recepţiei. Ţinea nişte hârtii în mână şi Alida nu putu să sesizeze cât de cochet arăta, deşi era foarte devreme dimineaţa. Avea părul şaten prins într-un coc lejer şi stilat, iar costumaţia ei era, într-adevăr, demnă de o profesoară de calibrul ei. Purta o fustă din jerseu bej, lungă până după genunghi, o cămaşă albă imaculată băgată în fustă şi pe deasupra, un sacou maro, cu o broşă mică prinsă în piept, în partea stângă. Pantofii negri cu tocuri conice de vreo cinci centimetri întregeau aceasta întruchipare a seriozităţii şi studiului.

    — Doamnă Johnson, se bâlbâi gardianul, bună dimineaţa!

    — Asemenea, Daniel, replică pe un ton cât se poate de formal.

    — Doamnă John... începu Alida, dar fu întreruptă încă o dată.

    — Mai bine discutăm afară. Mă cam grăbesc şi poţi să-mi comunici veştile în drumul meu către biroul de secretariat.

    Cu aceste cuvinte, ieşi din internat fără ca măcar să audă – sau să îi pese – că Daniel o salută înainte de plecare. Alida se uită înspre el şi înainte să o rupă la fugă către profesoară – care, din câte putea observa ea, se mişca mult mai repede decât şi-ar fi închipuit – îi adresă o privire încărcată de părere de rău.

    — Mulţumesc mult! O zi bună!

    — Să creşti mare!

    Roşcata îl privi puţin nedumerită, însă plecă imediat după profesoara de fizică, nu înainte să-l observe pe Daniel cum zâmbeşte şi îi face cu ochiul, apoi îşi rezemă din nou leneş spatele de spătarul scaunului şi revine la lectură.

    — Ei bine, domnişoară Evans, i se adresă aceasta Alidei, când ajunse – în cele din urmă – în dreptul ei. Cu ce te pot ajuta? după o scurtă pauză continuă: La ora aceasta?

    — Ştiţi, nu prea am idee cum aş putea să încep sau să o fac să sune mai frumos, însă... există un băieţel, Denis cred că îl cheamă. E destul de mic, nu cred să aibă vreo zece - unsprezece ani. Are un câine şi...

    — Stai liniştită, domnişoară Evans, am văzut foarte bine în mintea ta tot ce s-a întâmplat. Ştim de câine. Printre altele.

    Alida ignoră ultima afirmaţie şi continuă:

    — Nu, nu, nu înţelegeţi! Nu a fost doar în mintea mea, nu a fost vorba doar despre examinare, pentru că am înţeles nu e reală! Nu prea ştiu ce anume este, dar...

    — O, ba da, o întrerupse pentru a treia oară în acea dimineaţă.

    — Este vorba des... cum adică?

    Alida făcu un efort destul de mare ca să nu se oprească din mers şi să ţină pasul mai departe cu doamna Johnson. Aceasta din urmă oftă.

    — Uitasem că informaţiile tale în ceea ce priveşte... ezită, apoi spuse, pe un ton destul de rece şi care se voia superior: şcoala pe care o frecventaţi, sunt destul de reduse.

    — Păi, da, nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de la părinţii mei că aş avea puteri sau că există măcar aşa ceva, ca paranormalul sau mai ştiu eu ce. De fapt, cam singurele lucruri pe care le-am auzit de la ei au constat exact în contrariu, replică Alida, amintindu-şi de expediţiile şi cercetările făcute împreună cu sora ei, pe care le ţineau secrete din cauza numeroaselor mustrări venite din partea părinţilor.

    — Atunci cum... sau mai bine zis, de ce... Debra Johnson oftă încă o dată, zgomotos. Nu are relevanţă. Examinarea, începu aceasta, iar interesul Alidei se stârni, nu constă în iluzii şi nu se desfăşoară în vreo cale mentală. Este ceva cât se poate de real. Da, scopul în sine este să păcălească creierul, însă ceea ce ai văzut a fost adevărul. Examinarea are ca scop observarea raţiunii şi comportamentului în situaţiile de care se teme cel mai tare fiecare om. Îi prezintă pe tavă coşmarul vieţii, cum s-ar spune. Cele mai mari temeri prind viaţă în propria lui lume.

    Alida rămase cu gura căscată.

    — Păi, se bâlbâi ea, asta explică o parte din toată nebunia aia, dar... cum de sunt acum aici şi nimic nu s-a întâmplat? Ca în examinare, vreau să spun. Adică, dacă a fost reală...

    — Datorită ţie. Examinarea se face cu ajutorul unui iluzionist, care permite ridicarea barierelor pe care şi le postează fiecare în faţa temerilor, în subconştient, şi le materializează. Scoate la suprafaţă cel mai rău scenariu pe care îl poate concepe o persoană şi apoi i se urmăresc viteza de reacţie, acţionarea sub stres şi groază, raţiunea şi caracterul, cât şi puterea. Fiecare putere îi revendică pe toţi cei ca noi. Presupun că le ştii deja: focul, pământul, aerul, apa, flora, fauna şi timpul. În timpul examinării are loc revendicarea şi datorită acesteia, totul se sfârşeşte cu bine. Desigur, pentru cei pregătiţi şi îndeajuns de puternici. Dacă un om a fost examinat mai repede decât e cazul, se pot întâmpla tragedii... nebunia intervine, sau depresia. Barierele împotriva fricilor este impusă din nou, însă experienţa este traumatizantă. Teoretic, tu şi sora ta nu eraţi într-un pericol adevărat.

    Roşcata privea în gol cu gura căscată şi ochii mari de uimire, încât putu fi trezită la realitate doar de o piatră, de care se împiedicase.

    — Dar... tot nu înţeleg... Aţi spus că a fost real, dar din ceea ce mi-aţi spus, pare exact o închipuire.

    — Încearcă să ţii pasul, răspunse Debra sec. Un iluzionist materializează fricile. Cu alte cuvinte, provoacă toate acele întâmplări. Ele sunt reale, dar într-o realitate doar a voastră, într-o lume pe care doar voi o controlaţi. Depinde de fiecare dacă partea dominantă a acelei lumi ţine de frică sa sau de puterea sa. La voi a fost puterea. Felul în care aţi scăpat de acolo a fost în totalitate datorită puterii voastre. Soluţia finală a fost întoarcerea în timp.

    — În... ce? Întoarcerea în timp? Nu se poate aşa ceva, cum...

    — Domnişoară Evans, mintea dumneata lucrează de obicei aşa de greu, sau e de vină lipsa somnului?

    Neaşteptând un răspuns, continuă.

    — Pe tine şi pe sora ta v-a revendicat timpul. Aţi reuşit să scăpaţi din lumea aceea, întorcându-vă în timp, înainte ca acel coşmar să fi început. Acela era prezentul iniţial. Aţi scăpat de prezentul pe atunci actual, revenind în cel iniţial. Desigur, odată ce examinarea a luat sfârşit, aţi revenit în prezentul tipic, adică de după cel iniţial şi de după cel indus. Realităţile erau separate, dar voi le-aţi controlat în favoarea voastră. Desigur, în afară de viitor. S-au schimbat prezentul şi trecutul iniţial, însă nu şi viitorul, din cauză că...

    — Viitorul nu e cert... îngăimă Alida.

    — Uite, începi să te prinzi. Da, exact. Viitorul nu e cert, ci hotărât de acţiunile din prezent şi din trecut, de aceea, în funcţie de ele, viitorul se conturează. Dar în prezent şi în trecut, viitorul este un timp şi un spaţiu vag. Aşadar, pe acesta nu aţi reuşit să îl schimbaţi. Era hotărât de dinainte ce avea să se întâmple şi exact cum trebuia, aşa s-a şi întâmplat.

    — Dar eu am avut cea mai grea misiune, cum era posibil să vă daţi seama de toate calităţile Alidei? Şi eu am fost cea vânată de... orice ar fi creatura aia – profesoara scânci puţin – şi la mine a apărut...

    De data aceasta, chiar se opri pentru o secundă, dar apoi reintră în ritm.

    — Da, continuă Alida, cu ochii încă măriţi din cauza şocului, ce a fost...

    Profesoara Debra Johnson îşi îndreptă privirea spre ea, pentru prima dată de când ieşiseră din internat, parcă ghicind ceea ce avea să spună.

    — Parcă... aţi menţionat ceva de un... Alida încercă să-şi amintească termenul folosit de doamna Johnson în tren, însă nu îi reuşi. N-nu mai ştiu exact cum i-aţi spus... Dar aţi zis că eu şi Alida îl avem pe acelaşi. Plus aceleaşi detectoare.

    — Melferii, începu până la urmă să zică, sunt nişte creaturi mistice, menite să apere persoanele care le invocă. Cam ca nişte... păzitori. Desigur, sunt extrem de rari şi doar persoanele cu o putere fantastică posedă aşa ceva. Voi două, aveţi acea putere. Puterea timpului. Este cea mai mare şi cea mai importantă dintre toate celelalte. Şi cea mai rară. Iar un melfer alături, ei bine, vă face nişte adevărate rarităţi. Mai degrabă, nişte poveşti vii. Timpul a mai revendicat oameni, însă extraordinar de puţini, iar melferii sunt şi ei într-un număr foarte scăzut, la celelalte elemente. O persoană care deţine un melfer, are puterea, în principiu, cam la fel de mare ca a unui utilizator al timpului. Ţine şi de intensitatea puterii individuale, desigur. Însă voi două, cum am mai spus, poveşti vii. Şi revendicate de timp, şi protejate ale melferilor. Nu s-a mai auzit aşa ceva de foarte multă vreme şi acesta a fost şi motivul pentru care v-am examinat de acum. Puterea voastră era îndeajuns de mare, iar psihicul îndeajuns de pregătit pentru a fi revendicate. Detectoarele sunt o marcă a persoanelor care deţin puterea melferilor în general. Aţi trecut printr-o traumă în copilărie, care – evident – s-a văzut în examinare; a apărut melferul, care v-a protejat, însă doar nu credeţi că asta nu lasă semne. Ca să nu mai vorbim că întâlnirea cu... fiinţa aceea... groaznică, provoacă, de asemenea, nişte leziuni. Nu neapărat fizice. Acestea, combinate, sunt nişte detectoare. Împreună, deoarece sunt legate între ele. De câte ori sunteţi în primejdie din cauza monstruozităţilor acelora, sunteţi cumva anunţate. Ştiţi.

    Roşcata se prinse de antebraţ, apoi îşi coborî încet mâna înspre abdomen, privind în gol.

    — Exact, o aprobă Debra. Ai cam înţeles până aici.

    Alida mergea tăcută, încercând să asimileze toate informaţiile aflate. Era într-o stare intensă de şoc şi meditaţie, încât nici măcar nu-şi dădu seama că se opriseră în faţa uşii către birourile administrative ale şcolii.

    — Şi în ceea ce priveşte examinarea, tu şi sora ta aţi fost examinate individual. Doar că tu ai participat la prezentul tău al temerilor, în timp ce sora ta a participat la al ei. Sper că ţi-am rezolvat majoritatea lacunelor, îi spuse doamna Johnson şi puse mâna pe clanţă. Înainte să deschidă uşa, mai aruncă o privire spre Alida. Şi astfel am aflat de câinele domnişorului Moore. Vă asigur că am luat măsuri în această privinţă. Iar nişte plânsete de copil nu fac diferenţa atâtor vieţi. Acum, du-te, cred că ai nişte ore, la care nu vrei să întârzii din prima zi.

    O privi din cap până în picioare şi o făcu şi pe roşcată să privească în jos. Realiză costumaţia ei şi se simţi oarecum jenată în preajma apariţiei atât de academice a profesoarei Johnson.

    — O zi bună, mai spuse aceasta.

    — Staţi, încă nu mi-aţi spus de ce apare melferul şi ce e cu arătarea aia care tot apare!

    Însă profesoara Debra Johnson închise deja uşa în urma ei.

    Stătu în faţa acesteia cam un minut, după care porni agale, înapoi către internat, încercând să proceseze tot ceea ce spusese profesoara ei de fizică. Înţelese cea mai mare parte, însă tot nu putea să priceapă cum de ea şi sora ei puteau să aibă nişte puteri atât de mari, pe cât le descrisese ea. Încet, îndoiala se risipi aproape în totalitate şi începu să o cuprindă euforia. Realiză cât de încet mergea şi grăbi pasul, ajungând la un moment dat chiar să fugă înspre camera ei. De-abia aştepta să-i spună Anastasiei totul, de-a fir, a păr şi să-i vadă expresia când o să audă. Era convinsă că va fi la fel de şocată ca şi ea la început, însă ştia că, la un moment nu foarte îndepărtat, vor începe să accepte ideea şi să se bucure şi să profite de ea din plin.

    Ajunsă în faţa uşii, puse mâna pe clanţă, însă nu apucă să apese cât să deschidă uşa.

    — Ali! strigă Anastasia şi o luă în braţe. Pe unde ai umblat? Eram îngrijorată! Dar... stai, ce s-a întâmplat?

    Alida intră în cameră cu zâmbetul până la urechi şi îi explică dintr-o suflare totul surorii ei.

    — Şi cam asta e tot, spuse roşcata, gâfâind. Aproximativ. Şi nu garantez că am folosit exact aceeaşi explicaţie, dar sunt destul de sigură că am surprins esenţialul.

    Anastasia rămăsese gură-cască, privind-o cu ochii mari şi nu părea capabilă să mai rostească ceva, ceea ce făcuse ca mirarea să fie şi mai mare când se auzi o voce timidă din colţul camerei. Nu era vocea ei, desigur. Albert stătea pe patul lui în şezut, cu picioarele pe afară. Era îmbrăcat într-o cămaşă albă, imaculată, cu un pulover în carouri, în negru, alb, gri şi roşu şi purta nişte pantaloni din stofă de calitate, călcaţi la dungă, prelungită de o pereche de pantofi negri, cu şireturi.

    — Este uimitor!

    Cele două fete se întoarseră înspre Albert, care părea că – dacă e cu putinţă – se făcea şi mai mic.

    — Eu... ăăă... scuzaţi-mă, n-am vrut să... îngăimă el, în timp ce-şi adâncea cât mai tare cu putinţă barba în piept şi-şi împingea ochelarii mai sus pe nas, cu degetul.

    — Albert! Eu... scuză-ne, am uitat complet că eşti şi tu aici! Spune ce ai de zis, te ascultăm.

    Cele două fete îi zâmbeau prieteneşte.

    — Păi, doar mă gândeam că e incredibil... păi, nu ştiu, două fete Evans vin în şcoala noastră, sunt utilizatoare ale timpului, au şi melfer, sunt examinate din primul an, foarte frumoase... băiatul se opri brusc, probabil dându-şi seama că a rostit cu voce tare şi ultima afirmaţie, iar, după o înroşire puternică a obrajilor şi frunţii, continuă, cu privirea încă îndreptată în jos: şi nici măcar nu ştiau până acum câteva ore de toate astea... E cam dubios, dar... foarte tare. Cred că voi două, fetelor, o să fiţi nişte celebrităţi.

    După o clipă, Alida pufni, iar Albert le privea timid – dar le privea.

    — Da, păi deja suntem tare faimoase pentru profesoara Johnson. Cred că de-abia aşteaptă să ne semneze ea nouă nişte bilete VIP cu acces direct şi exclusivist în sala de detenţie, ce spui, Ali?

    — Sunt convinsă că îşi doreşte cu ardoare autografele noastre pe nişte lucrări însemnate cu orice punctaj, de la zece la douăzeci şi cinci, replică ironic Anastasia.

    — Nu ar trebui să vă puneţi rău cu doamna profesoară Debra Johnson, spuse Albert, respirând greu şi gâfâind. Nimeni din cei care fac asta nu scapă bine şi unii au fost chiar exmatriculaţi.

    — Linişteşte-te, Chester, spuse Anastasia. N-avem de gând să-i plănuim moartea în secret; au fost doar nişte glume.

    Dură puţin până ce sfiala lui Albert să plece... odată cu el. Pe la ora şapte şi jumătate, acesta părăsi camera, îndreptându-se către cantină, pentru micul dejun.

    — Alida! strigă Anastasia.

    După doar câteva secunde, fata roşcată păşi în grabă de după uşa de la baie, înfăşurată într-un prosop pe care-l ţinea strâns la piept cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână ţinea strâns de clanţa uşii în pragul căreia se oprise, privind precaută în jur. Anastasia stătea în şezut pe pat, cu orarul lângă ea şi cu ambele mâini pe o fustă în carouri, în negru, gri şi alb. Pe genunchi se aflau alte două piese de îmbrăcăminte, pe exact acelaşi model ca şi fusta, împreună cu folia în care fuseseră puse.

    O privi cu ochii mari pe sora ei, ţinând fusta în continuare în aer.

    — Ce s-a în... – începu Alida, dar apoi cercetă cu privirea camera – ...tâmplat... Uniforma, Ana? De-asta era să-mi sparg capul în cuier?

    — Păi... ce să-ţi fac dacă nu porţi papuci? întrebă Anastasia, ca un ecou ironic al numeroaselor observaţii de acest gen primite din partea surorii ei, schiţând o expresie nevinovată, de te aşteptai să vezi un halou răsărindu-i în spatele urechilor. Desigur, acesta dispăru foarte repede, înlocuit de o chicoteală tachinatoare, odată ce observă cum una din pleoapele roşcatei începu să tresară spasmodic. Ali, uniforma asta e superbă!

    Alida avea pe limbă nişte comentarii tare inspirate şi interesante, însă decise să le păstreze pentru ea şi să-i facă hatârul surorii sale. Desigur, văzând piesele uniformei, compromisul dispăru brusc. După cum spusese şi sora ei, chiar erau superbe. Era vorba de o fustă conică, nu foarte strâmtă, în carouri mici. Avea doi nasturi prinşi de o parte şi de alta a ei, în faţă, iar materialul care venea de pe laterale, era prins jos de cel frontal în două triunghiuri, pe aceeaşi linie cu nasturii. Cea de-a doua piesă era o pereche de pantaloni scurţi, cu acelaşi model ca şi fusta şi asemenea ei, încă o dată, nu erau foarte strâmţi. Pe laterale se terminau cu câte o gaică prinsă cu un nasture, iar la talie erau patru găici mari, două în faţă şi două în spate, împreună cu doi nasturi aşezaţi în coloană. Ultima dintre cele trei piese de îmbrăcăminte, pe exact acelaşi model, era o pereche de pantaloni lungi, lejeri, cu talia relativ înaltă. Buzunarele erau camuflate cu stil, iar la talie erau prinşi trei nasturi.

    Cele două fete se uitară câteva minute la cele trei piese vestimentare, întorcându-le pe toate feţele, foarte încântate. Toate erau făcute din acelaşi material, o stofă foarte bună şi delicată şi aveau acelaşi model în carouri mici, în alb, negru şi nuanţe de gri.

    — Ana, sinceră să fiu, nu mă aşteptam la asta, zise roşcata, într-un final, vârându-şi mâna într-unul din buzunarele pantalonilor lungi, pentru a vedea cât erau de adânci.

    — Nici eu, dar deja îmi place şi mai mult şcoala asta, replică Anastasia, postându-se în faţa oglinzii cu fusta în faţă, încercând să-şi dea seama cum va arăta îmbrăcând-o.

    — Deci asta voia să spună directoarea prin comentariul legat de uniforme. E necesară o singură piesă, adică una din astea trei!

    — Păi, şi pe care ai de gând să o încerci azi? o întrebă Anastasia. Eu cred că voi merge cu fusta.

    — Da, şi eu vreau tot fusta. Sper să nu arăţi mai bine decât mine în ea, sau o să ţi-o tai, să ştii, răspunse Alida, încercând să pară serioasă.

    Anastasia izbucni în râs.

    — Nu ştiu dacă putem evita asta, scumpa mea.

    — Atunci păzeşte-ţi sertarul, pufni Alida în glumă şi apoi se întoarse în baie, lăsând-o pe sora ei să cotrobăie prin valiză.

    După douăzeci de minute, fetele aruncau o ultimă privire în oglindă. Fustele le ajungeau până deasupra genunchilor cam cu o palmă şi constatară fericite că li se potrivesc foarte bine.

    Alida îşi asortase fusta cu o pereche de colanţi subţiri şi elastici de un negru mat, cu un pulover din tricot aproape de negru, cu gulerul mare, lăsat pe un umăr. În guler erau câteva inele prin care trecea o fâşie neagră de material ce se încheia între două inele, în partea stângă, chiar sub umărul acoperit, într-o fundă cu bucle largi. Îşi suflecase mânecile până sub coate, lăsând la vedere o brăţară circulară argintie, simplă, subţire şi strălucitoare. În picioare purta o pereche de cizme gri din piele întoarsă, până sub genunchi, cu nişte tocuri conice late, joase şi cu o cureluşă pe lateral. Părul ei lung şi roşcat era împletit în spic pe o parte, conturând capul până la ceafă, de unde împletitura continua într-o codiţă subţire până jos, lăsând o mare de păr roşu-maroniu să îi cadă în faţă, peste umărul dezgolit.

    Ţinuta Anastasiei era asemănătoare. Aceeaşi fustă de la uniformă, dar asortată cu un pulovăr tricotat subţire gri, simplu, crăpat pe orizontală în zona coatelor şi deasupra bustului. Îşi aruncase un cardigan negru peste umeri pentru cazul în care ar putea să-i fie frig, iar botinuţele ei negre cu şireturi şi cu tocuri scurte şi late încheiau dresurile roşii-aprins. Mânecile suflecate deasupra încheieturii îi făceau braţele albe să pară încă şi mai lungi şi mai subţiri şi scoteau în evidenţă inelul fin de argint prins de degetul mijlociu al mâinii stângi. Părul ei lung şi ondulat fusese ridicat într-o coadă de cal perfectă, trasă puţin înspre partea stângă.

    — Te-am avertizat, spuse Alida, iar când sora ei se întoarse, o văzu desfăcând şi închizând ameninţător o foarfecă în dreptul camerei, uitându-se la ea cu o privire dementă.

    — Nu, stai! Sunt prea frumoasă ca să mor! Dar... ăsta e de fapt şi motivul, zise Ana, lăsând drama deoparte şi privind-o de sus, prefăcut vinovată şi compătimitoare pe Alida.

    Începu un adevărat război: Alida ameninţa cu foarfeca coada de cal a surorii ei, în timp ce Anastasia se ferea suindu-se în pături, pe birouri şi pe oriunde apuca, în timp ce mima feţe plângăreţe. Până la urmă, roşcata renunţă la armă şi începu să o fugărească prin toată camera, până când, într-un sfârşit, o încolţi în baie. Problema adevărată se ivi în momentul în care Alida zări că acum sora ei se afla în ipostaza urmăritoarei, ameninţând cu foarfeca desfăcută. Rolurile s-au inversat. Alida fugea prin cameră, iar Anastasia o fugărea, creând un adevărat haos.

     Ţipetele şi râsetele se opriră brusc în clipa în care tocul Anastasiei alunecă pe o hârtie şi era cât pe ce ca ea să cadă peste sora ei. Din fericire, apucă să arunce foarfeca peste umăr şi să o împingă pe Alida cu cotul, înainte că impactul cu podeaua să aibă loc. Din nefericire, vârful ascuţit şi greu de metal al foarfecei făcu o gaură de toată splendoarea în răftuleţul suspendat din sticlă, pe care se aflau parfumurile lui Albert. Care nu erau mai mult de trei la număr.

    — Nu s-au spart! strigă Anastasia cu ochii măriţi de spaimă, chiar înainte de a ajunge în grabă la sticlele de parfum care căzuseră pe jos.

    — Nu – făcu Alida, cu degetul îndreptat către ce mai rămăsese din răftuleţul de sticlă prins în perete – dar ăla da.

    Bruneta se ridică cu şovăială şi când ochii ei ajunseră la nivel cu rămăşiţele sticlei, scăpă parfumurile din mâini.

    — O, Doamne! exclamă.

    — Pe ce ai alunecat... Orarul.

    Alida se uită îndelung dezamăgită la bucata de hârtie îndoită pe care o ţinea în mână.

    — Orarul! făcu ochii mari. Ana, toanto, întârziem la şcoală!

    Dar Anastasia părea pierdută într-o cu totul altă lume.

    — Orarul... Stai, ce?

    — Şcoala, soro! – roşcata îşi dădu ochii peste cap – Întârziem la şcoală!

    Ana sări ca arsă.

    — Întârziem din prima zi?! Cum e posibil aşa ceva?! îşi arătă o expresie obosită când văzu sprânceana ridicată a surorii ei. Ce avem prima oră?

    — Chimie, răspunse Alida.

    — În regulă, să mergem, zise Ana şi ridică de jos ghiozdanul portocaliu al Alidei şi cea mai simplă şi mai încăpătoare geantă pe care o luase cu ea în bagajele pentru vizita de lungă durată pe care ar fi trebuit să o primească mătuşa Gertrude. Dar ce facem cu raftul?

    — Of, fi-r-ar el de râs, să fie! se răsti roşcata. Pentru o clipă am uitat. Ne ocupăm de el mai târziu. Haide, să mergem.

***

    Câteva minute mai târziu, străbăteau coridoarele lungi şi încărcate de copii ale liceului Templechore. Nu avuseră destul timp la dispoziţie pentru a ajunge la cantină, aşadar omiseră micul dejun şi reuşiră să ajungă exact la timp pentru începerea cursurilor.

    — Aici scrie că profesorul nostru de chimie se numeşte Oscar Drake.

    — N-am auzit vorbindu-se de el, replică plictisită Alida.

    — Ar trebui să întrebăm pe cineva.

    Ochii aproape negri ai Alidei cercetau cu interes împrejurimile, începând cu uşile sălilor de clasă şi până la copiii şi adolescenţii care străbăteau holul, care păreau să se holbeze la fiecare pas pe care ele îl făceau. Trebuia să recunoască că ideea uniformelor parţiale era una foarte bună şi o încânta cu adevărat. Văzu fel de fel de combinaţii ale fustelor şi pantalonilor fetelor, care scoteau foarte bine în evidenţă exact ceea ce cu siguranţă îşi doreau să evidenţieze. Ca nişte picioare lungi şi drepte, sau talii de viespe, ori bust generos. Oricare ţi-ar fi partea cea mai frumoasă a corpului, puteai să ţi-o pui în evidenţă cu puţină imaginaţie. Oricum, croiala, modelul şi nuanţele uniformelor erau perfecte pentru a modela orice construcţie fizică. Iar în ceea ce-i priveşte pe băieţi, fie că era vorba de pantaloni, de pulovăr sau de sacou, toate cele trei piese arătau fantastic pe toţi băieţii, chiar şi separate.

    În mersul său lejer, un băiat îi atrăsese atenţia. Sau mai bine zis, spatele unui băiat. Înalt, lat în umeri şi cu o ciufulitură de foarte bun-gust stătea sprijinit de pragul unei uşi, privind tot în faţă, ca şi cum aştepta pe cineva.

    — Poate pe el, spuse Alida, iar Anastasia nu avu timp să reacţioneze, simţindu-se în exact următoarea clipă trasă de braţ înspre un băiat înalt şi şaten, care stătea cu spatele.

    — Salut, zise Alida imiediat lângă urechea şatenului, care tresări uşor şi se întoarse către cele două A cu o expresie mirată pe chip.

    — A, bună, răspunse Jack Hoskins oarecum amuzat. Văd că aţi reuşit să ajungeţi la şcoală; nu v-am văzut la cantină, dar am auzit din părţi că ar trebui să vă închideţi geamurile la cameră în perioada în care lumea circulă.

    Gemenele se uitară cu ochii mari şi gurile strânse una la cealaltă.

    — Ups, se auzi Anastasia rostind, cât timp se uită de jur-împrejur.

    — Şi ce mai „ups", începu Jack să râdă. Cu ce vă pot ajuta?

    — Păi, începu Alida, lăsându-şi sora să se încrunte la copiii mici care se uitau la ea când treceau pe lângă, ne întrebam dacă ştii unde se ţine ora de chimie a profesorului Oscar Drake, încheie ridicându-şi ochii din orar.

    — Ah, sigur. La etajul unu, pe partea stângă. E imposibil să-l rataţi, uşa laboratorului e făcută din sticlă transparentă.

    — Mersi, Jack! Ne mai auzim!

    — Poate ne vedem la masa de prânz, dacă nu o să vă bateţi prin coşciuge, încheie Jack Hoskins cu eternul sau zâmbet în colţul gurii, privindu-le pe surori îndepărtându-se – Ana trasă şi târâtă de sora ei în timp ce îi scotea limba unei fetiţe blonde cu obrajii roşi, care se uita urât la ea şi bătea din picior.

    — Hai, Hercule, lasă copilul în pace!

    — A, da? Bine, se îndrepta Ana. Să ştii că zis că părul ei e mai frumos decât peruca ta.

    — Ce-a spus pramatia? întrebă Alida pe un ton scăzut şi ameninţător, după care se întoarse brusc în direcţia fetiţei cu buclele de aur. Vrei să te trag de păr, fetiţo, vrei să mă înfig în părul tău?!

    Anastasia începu să râdă cu lacrimile apărându-i în colţurile ochilor şi o apucă pe Alida de braţ, conducând-o înspre direcţia scărilor, îndepărtând-o de fetiţa care acum fugea speriată spre prietenele ei.

    — Uşor, tigrule. Gata, gata.

    Când consideră că băgase destulă spaimă în copilă, se răsuci pe călcâie, exact la timp pentru a primi o izbitură graţioasă şi violentă, care aproape că o făcu să cadă.

    — Hei, aveţi grijă pe unde alergaţi, bezmeticilor! se repezi Ana la ei, în timp ce se ridică de pe jos.

    — Tu... făcu Alida, privind în ochii albaştri şi intenşi din faţa ei, până ce privirea îi fu smulsă, iar şirul vorbelor întrerupt de o bubuitură şi de nişte ţipete.

    Deodată, dintr-una din sălile de clasă începu să iasă fum, iar hohotele de râs se stârniră de prin împrejurimi odată cu privirile mirate şi întrebătoare ale celor care veneau de la distanţă pentru a vedea ce s-a întâmplat.

    Cei doi băieţi care se izbiseră de cele două A începură să râdă şi apoi, foarte mândri şi încântaţi, bătură pumnul. La sfârşitul ritualului, brunetul cu ochii albaştri îşi întoarse faţa spre Alida, cu ambele sprâncene ridicate.

    — A, bună. Nu...

    — Ayden! Ce aţi făcut acum? se auzi din dreapta o voce subţire şi caldă, aparţinând unei fete cu părul şaten deschis, aproape blond, şi drept, acoperit de o şapcă întoarsă. Era îmbrăcată cu pantalonii scurţi şi cu o bluză albă, simplă, băgată înăuntru, cu un pulover lung negru pe de-asupra şi încălţată cu tenişi negri.

    — Petarde, Lindy, răspunse amuzat brunetul.

    — Sub scaunul lui Johnson?

    — Exact acolo, completă celălalt băiat. Avea părul şaten şi ondulat, lung până la umeri şi nişte ochi mari, căprui, care străluceau amuzaţi. Zâmbetul lui era alb şi strălucitor, exact ca cel al lui Ayden. Jocul Johnson e din nou pe picioare!

    Cei doi prieteni bătură încă o dată pumnul.

    — Drăguuuţ, încheie Lindy şi îşi vârî şi ea pumnul între cei ai băieţilor. Se adresă celor două A: dacă este cineva care poate începe cu stil Jocul Johnson, ăştia sunt Ayden şi Cedric. Eu sunt Lindy, apropo.

    Ana îi strânse mâna amuzată şi încântată, în timp ce Alida îl privea în continuare pe Ayden suspicioasă.

    — Alida Evans, spuse Ana. Iar ea este sora mea, Anastasia.

    — Deci voi sunteţi, se miră Lindy.

    — Am auzit noi zvonuri, o completă Cedric, vârându-şi un braţ pe după umerii ei. Bine aţi venit la Liceul Templechore! Şi bun-venit în Jocul Johnson, îi făcu Cedric cu ochiul Alidei, care îl privi nedumerită, apoi lărgi un zâmbet de zile mari. Ayden nu apucă să-şi tragă suflul, că privirea iscoditoare a roşcatei era din nou aţintită asupra lui, iar zâmbetul larg dispăruse.

    — Da, da, da, spuse acesta
Încântat! Acum, vrea cineva să o ia din faţa mea? Că mă cam sperie.

    — Haai, Aanaa, lungi Anastasia cuvintele. Lasă băiatul în pace.

    — Tu nu ştii asta, dar te-am salvat! exclamă Alida. Măcar un „mulţumesc" ar fi bun. Şi un „scuze" că m-ai făcut să cad peste tine.

    — Stai, stai, stai, o privi Ayden cu o sprânceană ridicată, vădit afectat. Ai căzut peste mine şi eu nu îmi amintesc asta? Fi-r-ar să fie!

    Alida se plesni în frunte şi îşi simţea ochiul zbătându-se. Ayden începu să râdă, iar ceilalţi trei îi priveau nedumeriţi. Dintr-odată, tot coridorul începu să se golească, iar Lindy, aruncând o privire peste umăr, spuse:

    — Şase – vine Johnson!

    Cedric şi Ayden priviră şi ei în spate şi râseră încă o dată, în timp ce au început să fugă printre cele două A, Cedric şi Lindy ţinându-se de mână.

    — Mi-a părut bine, strigă Ayden, mergând cu spatele. Ne mai vedem, nebuno! Cedric îl prinse de umăr şi îl întoarse înapoi cu faţa înainte, iar el continuă să alerge. Şi pa, ţâfnoaso!

    Cele două A priveau înspre ei amuzate şi exasperate, până când simţiră un vânt rece prin dreptul lor şi pe profesoara Debra cum mergea cu paşi repezi înaintea lor.

    — Chimie? spuse Alida, zâmbind inocent.

    — Chimie, replică Anastasia şi amândouă începură să fugă pe coridorul gol, înspre scările care duceau la etaj, în momentul în care văzură privirea profesoarei de fizică întoarsă către ele.
Sus In jos
Continut sponsorizat




Cele două A - Pagina 2 Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A - Pagina 2 I_icon_minitime

Sus In jos
 
Cele două A
Sus 
Pagina 2 din 2Mergi la pagina : Înapoi  1, 2

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Spectrul Realității :: ★ CATEGORIILE INIȚIALE ★ ::  Povești de groază-
Mergi direct la: