Spectrul Realității
Ne bucurăm că accesați forumul nostru, poveștile de groază, membrii și multe altele vă așteaptă!

Se pare că o fantomă a detectat că nu sunteți înregistrat/logat!

Pentru a vă loga apăsați butonul ”CONECTARE”
Pentru a vă înregistra apăsați butonul ”ÎNREGISTRARE”
Dacă doriți să fiți vizitator apăsați butonul ”NU MAI AFISA”



 
AcasaPortalCăutareÎnregistrareConectare
• • Administratorii forumului vă invită să citiți regulamentul forumului cu un CLICK AICI . Crezi că îndeplinești toate criteriile vreunui grup? Vrei să faci parte din staff? Tot ce trebuie să faci, e să dai CLICK AICI și să faci o cerere și verifică dacă cerea ta îndeplinește cerințele cu un CLICK AICI. Mulțumesc pentru timpul acordat! • •
Cei mai activi postatori ai saptamanii
Ultimele subiecte
» Dincolo de Oglinda - Un alt "Eu"
Cele două A I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 10:21 pm Scris de MMiauti

» Anime - Another
Cele două A I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 8:13 pm Scris de MMiauti

» Hi miau !
Cele două A I_icon_minitimeSam Ian 02, 2021 7:55 pm Scris de Sakumo

» A Christmas Story
Cele două A I_icon_minitimeJoi Dec 24, 2020 10:36 pm Scris de Sakumo

» Trei povesti scurte
Cele două A I_icon_minitimeJoi Dec 24, 2020 9:11 pm Scris de Sakumo

» Cuptorul
Cele două A I_icon_minitimeMier Dec 16, 2020 10:17 am Scris de Hanamura

» hello
Cele două A I_icon_minitimeSam Noi 28, 2020 2:19 pm Scris de Sakumo

» A Pizza Delivery
Cele două A I_icon_minitimeMar Noi 24, 2020 5:52 pm Scris de Sakumo

» Short Horror Stories
Cele două A I_icon_minitimeSam Noi 07, 2020 11:37 pm Scris de Sakumo

» Diferite superstitii
Cele două A I_icon_minitimeVin Noi 06, 2020 2:13 pm Scris de Hanamura

» Ouija [Halloween Story]
Cele două A I_icon_minitimeMar Oct 27, 2020 12:57 am Scris de Hanamura

» Cazul Lukacs Dalma
Cele două A I_icon_minitimeLun Oct 26, 2020 12:26 pm Scris de Hanamura

» [Portofoliu] Crystal Snow
Cele două A I_icon_minitimeMar Oct 20, 2020 1:23 pm Scris de Hanamura

» Babysitting
Cele două A I_icon_minitimeMar Oct 13, 2020 9:27 am Scris de Hanamura

» Razboiul
Cele două A I_icon_minitimeLun Oct 12, 2020 3:18 pm Scris de Sarah chan

» Zoom Call
Cele două A I_icon_minitimeDum Oct 11, 2020 10:45 pm Scris de DedeDali

» School Email
Cele două A I_icon_minitimeVin Oct 02, 2020 5:39 pm Scris de Mihai

» Ice dancer in the garden of love [YYH FanFiction]
Cele două A I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 10:29 pm Scris de Crystal Snow

» Hey prieteni ^^
Cele două A I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 3:16 pm Scris de Eloise

» Dezastrul din San Andreas
Cele două A I_icon_minitimeMier Sept 30, 2020 3:14 pm Scris de Sarah chan

Staff Online
Recent Members
See more
Cont pierdut

Cont pierdut

// Daca nu ai acces la cont

In cazul in care esti un membru vechi care si-a uitat parola, intra pe serverul de discord sau trimite un mesaj privat de pe un cont nou administratorului Sakumo.
Afilieri
RPG Anime Romania
Image hosting by giphy
Soricei de Biblioteca
Youtube
Instagram

 

 Cele două A

In jos 
Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul
AutorMesaj
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeJoi Feb 08, 2018 11:03 pm

PROLOG



   Pe drumul dinspre pădure, proaspăt udat de o ploicică fină de vară, singura sursă de lumină ce dezvăluia umbrele dezlănţuite de crepuscul era luna, mare şi albă, stăpânind cerul, înconjurată de miile de cristale care i-o absorb şi o refractă în raze imposibil de străbătut cu ochiul sau cu mintea.

    Am spus singura? Vă rog să mă scuzaţi; mă refeream la cea mai puternică, căci, de undeva, dintr-un colţ aproape neobservat, ascuns de salcâmi şi plopi, se mai putea întrezări încă o lumină, slabă şi cam chioară dacă mă întrebaţi pe mine, solitară în tabloul înnegurat şi pustiu la această oră târzie din noapte.

    În conacul Evans, un loc uitat de lume, precum şi numele, celebru cândva, care a devenit o simplă legendă odată cu trecerea timpului, un led pâlpâitor mai penetra întunericul dens, luptându-se maliţios cu umbrele străjuitoare venite dinspre pădure.

    Afară, ca şi înăuntru, nu se auzea nici "pâs".

    Dincolo de lumina amăgitoare a becului aproape ars din podul negru şi rece al casei, hârtii, caiete de schiţe, hărţi şi pagini de planuri mototolite sunt împânzite în fiecare colţ şi unghier, lăsând insesizabilă orice bucată din podeaua umedă de lemn, sau din pereţii joşi ai podului. Abia se zăreau de după maldărele de ciorne şi caiete, două fetiţe durdulii, cu obrajii rumeni şi ochii fierbând parcă, de nerăbdare, studiind diverse amplasări pe numeroase hărţi şi făcând modificări sau adăugând din când în când idei la planurile ingenioase şi complexe până şi pentru un om ajuns la vârsta maturităţii, dar mite pentru două fetiţe de numai zece anişori.

    E nostim dacă stăm să ne gândim, căci ele se aflau oricum la vârsta în care misterul şi magia îşi spuneau cuvântul, însă ele erau cât se poate de realiste. În timp ce alţi copii de-o seamă cu ele se jucau de-a vânătorii de fantome sau de-a exploratorii, Alida şi Anastasia Evans distingeau foarte bine realul de fantastic şi toate hărţile pe care le studiau cu într-atât de multă atenţie, cât o pungă întreagă de ciocolate cu alune nu le putea satisface nevoia de energie, erau hărţi adevărate, cu reprezentări existente ale împrejurimilor, iar caietele de notiţe conţineau toate date adevărate, fie despre locuri, obiecte sau chiar oameni, elemente studiate datorită naturii sau comportamentului bizar, observat de cele două de-a lungul timpului. Şi aici nu este vorba despre un copac care pare că se leagă de un altul, sau de nori care seamănă cu membrii familiei, ci poziţionări stranii şi evenimente inexplicabile, toate găsite sau dezlănţuite în apropierea casei lor.

    Anastasia era o fată cu un simţ practic neobişnuit; era în stare să organizeze proiecte întregi de arhitectură şi să pună pe picioare o întreagă afacere în doar o zi. Desigur, aspectul ei fizic nu sugera niciuna din calităţile enumerate anterior, întrucât obrăjorii plini şi genele lungi nu au nimic de-a face cu inteligenţa şi îndemânarea trecute de limitele obişnuitului, precum nici buclele negre care îi încadrează faţa ovală şi albă. Singurele culori observabile în rama capului sunt roşeaţa din obraji şi albastrul marin al irisului, conturat cu o nuanţă mult mai deschisă a aceluiaşi albastru. E limpede că frumuseţea îi este pe măsura inteligenţei şi capabilităţilor practice.

    Alida, pe de altă parte, ca soră, îi era total opusă. Deşi având aceeaşi formă ovală a feţei şi aceeaşi piele albă ca marmura, conturul capului era unul roşu şi vălurit, iar ochii mari şi gingaşi aruncau priviri calde, albastre-gri, apropiate de negru. Nu avea nimic din ceea ce a caracterizat familia Evans timp de secole. Din acest motiv, era permanent renegată de părinţii lor, nerecunoscută drept sora geamănă a "adevăratei lor fiice". Ce-i drept, nicio persoană normală nu ar fi ghicit că cele două fete sunt surori gemene, ţinând cont de aspectul total diferit pe care-l posedă una faţă de cealaltă. Dar acesta este adevărul. Kate şi George aşteptau o fată, însă întâmplarea a făcut să primească două. Pe una dintre ele au numit-o Anastasia. Era frumoasă şi prezenta toate calităţile fizice ale neamului lor, doar că mult mai plăpânde şi frumoase. Pe cealaltă au numit-o Alida – desigur, primul nume care le-a venit în cap, deorece nu s-au prea interesat de un copil pe care nu şi-l doreau şi care nu arăta în niciun fel ca şi cum s-ar trage din famila lor. Cele două fete au crescut şi, pe parcurs, Anastasia îşi dezvoltă capacităţile moştenite ale familiei, deşi le-a depăşit de mult limitele, însă Alida creştea mai mult pe partea artistică. Îi plăcea să cânte şi să viseze, ca şi cum ceea ce conta cu adevărat în viaţă era modul în care ajungea să-şi atingă inima de inimile celorlalte persoane. Şi Anastasia era, de asemenea, o fată visătoare, însă nu îşi lăsa imaginaţia să pătrundă prea tare peste domeniul realist, cu toate că îi plăcea să creadă că totul este posibil dacă încerci şi dacă îţi doreşti acest lucru. Alida însă, ducea această afirmaţie până la capăt, chiar şi dacă şansele păreau împotriva lor. Îi plăcea să cânte şi să deseneze, iar pasiunea comună cu a surorii ei era literatura. La 10 ani citiseră deja atâtea cărţi, citite în medie de un adolescent până în vârsta de 15 ani şi erau mândre autoare de poveşti pentru copii, dar şi de cărţi fantastice. Ele nu ştiau încă ce categorii de cărţi scriseseră; erau doar pasionate de mister, astfel că spiriduşii şi piticii le ţineau isonul.

    Erau, într-adevăr, două fete supra-dotate şi frumoase pe măsură, şi, în ciuda vârstei lor, putem spune chiar şi pasionate şi muncitoare.

    În lumina amăgitoare care nu străbătea întreg podul, cele două fete tresăriră. Bătăi statornice în uşă zguduiau micuţa masa şubredă pe care se sprijineau.

    — Alida! Nu te-ai culcat încă?! Aud cum foşneşti în cameră!

    Poate că era din cauza faptului că i-a spus pe nume – de obicei era numită "mică pramatie" sau "maimuţă" (restul apelativelor nu am de gând să le numesc) – sau poate că era din cauză că a folosit cuvântul "cameră" pentru a descrie podul umed de mărimea unei cămări; oricum, fusese de ajuns pentru fete să-şi dea seama că mama lor era într-o dispoziţie bună. În schimb, asta nu o priva pe Anastasia de ascunzişul din dulap, până când femeia, cu părul negru ca smoala, prins la spate cu un cleşte vechi, pe modelul tipic nobilimii de demult şi cu bretonul curgându-i delicat pe frunte şi pe lângă faţă, până la bărbia în care era crestată o gropiţă fină, avea să iasă din încăperea în care tocmai ce năpădise.

    Stătea cu o mână în mijloc şi ochii ei albaştri precum cerul într-o zi senină scrutau necruţător, dar graţios, podul înţesat de hârtii făcute mototol şi caiete.

    Îşi lăsă mâna să cadă pe lângă trunchi şi merse încet până într-un unghier, ocolind scăunelul pe care stătea Alida privind cu teamă către dulăpiorul vechi în care se afla sora ei. Femeia se apropiase nesperat de mult de ea; din fericire, din câte îşi dădu seama fetiţa roşcată, nu ştia că geamăna ei se ascundea acolo pentru a evita certuri şi pedepse. Ultima oară când au fost găsite împreună în pod la o asemenea oră, timp de săptămâni întregi părinţii nu se mai săturau să-i amintească zilnic Alidei că le corupea fata cea ascultătoare şi cuminte. Bruneta, ajunsă la locul incriminatoriu, se aplecă şi ridică de pe jos un caiet cu schiţe, pe care începu să-l studieze. Anastasia făcu tot posibilul pentru a nu-şi ieşi din fire când mama ei se afla îndeajuns de aproape încât să-i poată auzi chiar şi respiraţia. Dulapul, în schimb, vechi şi şubred, nu părea să fie de partea lor, căci, ca şi cum le-ar fi zis "m-am săturat să vă ascundeţi în mine de fiecare dată când nu ascultaţi", scoase un scârţâit surd şi uşa, aproape ruptă din balamale, se deschise, lăsând mica fiinţă descoperită.

    Alida, mai ageră decât mama ei la acel moment, ţâşni de pe scaun imediat în spatele femeii şi trânti uşa şifonierului, lăsând-o din nou pe Anastasia în întuneric, dar protejată de ochii severi ai mamei lor. Aceasta din urmă tresări şi se ridică în capul oaselor, cu faţa către fiica ei, privind când spre ea, când spre dulapul pe care stătea ţeapănă mâna fetiţei. Într-un final clătină din cap, oftă şi îşi dădu ochii peste cap şi porni către birou, ţinând în continuare caietul cu schiţe în mână. Îşi aruncă ochii peste hârtiile rupte şi hărţile marcate, apoi puse caietul lângă celelalte şi rosti pe o voce dură:

    — Alida, fata mea, de câte ori e nevoie să îţi spun că nimic din toate astea – arătă cu degetul spre masa care stătea într-o rână din cauza greutăţii pe care o suporta – nu te va ajuta în viaţă? Sunt doar nişte bazaconii! Nu e nimic adevărat şi în niciun fel interesant în activitatea asta obsesivă a ta!

    Ultima numită îşi aplecă faţa în pământ, ştiind că cel mai bine ar fi să tacă şi să pară că regretă ceea ce face. Mama ei aruncă încă o privire în dreapta ei, la mormanul de foi, apoi se aplecă pe vine şi spuse pe un ton mieros:

    — Nu îţi spun toate astea ca să te supăr sau ca să-ţi nărui speranţele, dar trebuie să înţelegi şi să conştientizezi statutul tău social. Nu uita unde te-ai născut! Tu trebuie să înveţi şi să te ridici măcar aproape la nivelul familiei din care faci parte. Uită-te la sora ta! Ea este întotdeauna în pat la ora 10, nu întârzie niciodată la şcoală, nu vine cu note mici acasă, iar în timpul liber face ceva util! Citeşte, face teme sau învaţă. Ai putea să-i urmezi şi tu exemplul! Sau vrei să îţi ratezi viaţă şi să ne faci de râs familia?

    — Nu vreau asta... bâjbâi fetiţa.

    — În regulă atunci, spuse mama ei şi se ridică în picioare. Dădu să iasă din pod, aruncă o ultimă privire spre birou şi închise uşa, Alida auzind-o strigând de după aceasta "culcă-te".

    Aşteptară în jur de vreo două minute, pentru a se asigura că nu se va întoarce, timp în care fata îşi ridică privirea din podea, se aşeză pe scaun şi continuă să traseze cu rigla nişte linii pe o hartă marcată la fiecare pas cu "x"-uri. "Nu eu am cerut familia asta" îşi spuse, scriind nervoasă nişte coordonate pe caietul din faţa ei. Se gândi la singura dată când a întârziat la şcoală. Mama ei nu o trezise în dimineaţa aceea din simplul motiv că "uitase că şi ea trăieşte în casa aceea mare". Cât despre note, luase o singură dată un 8, la limba franceză, pentru că, într-o oarecare zi, întârziase la şcoală şi nu apucă să termine testul.

    — Of, ce discursuri plictisitoare şi enervante! Nu ştiu cum poţi să rezişti; îmi venea să sar din dulap şi să o pun la punct, se auzi vocea evident indignată a Anastasiei, care apăru imediat lângă sora ei şi se aşeză pe scaun, reluându-şi activitatea de a măsura cu degetele distanţe pe o hartă foarte colorată. Desigur, nu am făcut-o; pot să judec şi eu ce probleme ne-aş fi făcut amândurora dacă aş fi acţionat aşa, dar pe bune...

    — Lasă, Ana, răspunse Alida, oarecum amuzată de reacţia surorii sale gemene, ce rost ar fi avut? Probabil că ne-ar fi trimis pe amândouă la mătuşa Gertrude, unde am fi dormit în baie, cu pisica.

    — Da, începu Ana pe un ton ludic, aproape râzând, singura diferenţă e că pisica doarme pe pături şi prosoape, lângă un odorizant cu miros de levănţică, iar noi am fi împărţit bucuroase cada, imediat lângă closet.

    Cele două fete începuseră să râdă copios, astupându-şi una alteia gura din când în când, în momentele în care li se părea că decibelii creşteau îngrijorător.

    — Şi în plus, tu eşti momentan copilul preferat şi fără tine, cine ar mai ascunde toată mâncarea bună?

    — Aşa e. Doar ştii că nu pot să trăiesc fără frişcă şi tare mi-ar plăcea să văd cum te descurci tu fără ciocolată.

    — Oh, dă-ţi peste gură! Nici să nu te gândeşti să pui astfel problema! Hei, ai terminat acolo? Alida se uită cruciş la foaia pe care geamăna ei scria entuziasmată ultimele idei.

    — Gata! Dar la tine?

    — Mai întrebi?

    — În regulă atunci, să mergem!

    — Acum? făcu Alida şi căscă ochii mari.

    — Ori niciodată! exclamă îmbujorată brunetă, arzând de nerăbdare.

    — Ai înnebunit? Şi cum vom trece de babaci? Doar ştim sigur că acum sunt treji!

    — Ah, păi asta nu e o problemă pentru noi!

    — Ba da, Ana, e o problemă, e o foarte problemă!

    — O, fii serioasă! Când ne-a oprit pe noi puţină adrenalina?

    — Pai, nu e niciodată prea târziu, nu? răspunse ironic fetiţa roşcată.

    — Întocmai! Haide, Ali! Ştii că e singura noastră şansă! Este momentul oportun, este cea mai bună şansă, trebuie să profităm de ea! – Alida căscă – Şi dacă nu acum, atunci când? Şi dacă nu aici, atunci unde? Ei, haide, stârneşte flacăra aia care ştiu că scânteiază în tine! Şi vino, draga mea soră...

    — Nu ai mai terminat odată? Hai mai repede, îmi îngheaţă poponeaţa!

    Anastasia îşi mută privirea din tavan în împrejurimile camerei, în timp ce zâmbetul îi pieri de pe buze şi porni cu pumnul încă încleştat şi îndreptat în sus către fereastră şi se aplecă peste pervaz. Jos, Alida stătea cu o mână în şold şi privea plictisită spre geamul mic al podului, către Anastasia, care se uita debusolată când la ea, când înăuntrul încăperii în care se afla cum 5 minute şi sora ei şi, într-un final, privirea i se fixă asupra legăturii de cearşafuri prinsă în crăpătura geamului, care atârna până aproape de sol, fix deasupra unei tufe de trandafiri.

    — Aşa mai vii de-acasă! zâmbi pişicher şi se urcă pe pervazul geamului, nu înainte de a apăsa pe întrerupătorul îngălbenit de vreme şi umezeală pentru a stinge becul chior care atârna deasupra biroului mult mai liber acum decât în urmă cu 5 minute.

    Era beznă afară şi bătea un vânticel cald, astfel că nu le era frig celor două A, deşi singurele hăinuţe pe care le purtau erau două rochiţe de noapte destul de subţiri şi două geci de trening pe deasupra. În toată nebunia, uitaseră să-şi schimbe încălţările şi deci, se treziră în opincuţe cu tălpici care nu alunecă pe gresie, mergând înspre pădurea întunecată pe iarba şi pământul ude din cauza ploii ce se stăpânise nu cu mult timp în urmă.

    Pe măsură ce înaintai, pădurea devenea tot mai stranie. Coroanele boltite şi ursuze ale copacilor stăteau aplecate parcă în rugăciune şi printre crengile rare şi întunecate, razele desprinse din lumina stelelor îşi aruncau ultimele sclipiri, întunericul adâncindu-se şi făcând contururile tenebroase ale pădurii să se piardă, devenind mai mari, dar încă distincte. Cu siguranţă, un peisaj grotesc şi sălbatic, o imagine care te înspăimânta până în măduva oaselor. Însă avea o frumuseţe magică, sinistră.

    Cele două A păşeau încrezătoare pe iarba udă, printre trunchiurile uscate şi negre ale copacilor, Alida cu lumina lanternei aruncată peste hartă, studiind atentă traseul pe care îl aveau de parcurs, iar Anastasia lumina drumul şi o mai trăgea ocazional pe sora ei într-o parte, pentru a nu se împiedica de rădăcini mari sau pentru a nu intra în vreun copac ori tufiş.

    În vreme ce se apropiau de inima pădurii, împrejurimile deveneau tot mai întunecate şi mai tenebroase, iar frumuseţea sumbră ce domnea în întunericul dens lua amploare şi era tot mai macabră...

    — Încă puţin, spuse Alida şi lăsă să-i cadă pe lângă trunchi mâna în care ţinea mănunchiul de hărţi şi foi, apoi aruncă lumina lanternei în aceeaşi direcţie ca şi sora ei, astfel orizontul luminat lărgindu-se.

    — Ai adus pix, da? Şi ceva pe care să notăm?

    — Desigur, le am chiar...

    Se lăsă o linişte apăsătoare, deranjată doar de scârţâitul copacilor bătrâni, în acea beznă fumegândă. Fetele încremeniră. Pentru prima oară în acea seară, erau speriate. Cu adevărat speriate. Pentru moment, nimic nu se mişcă în jur. Totul, parcă şi timpul, se opri în loc. Priveau cu o teamă nestăvilită în aceeaşi direcţie, unde, de după un trunchi îmbătrânit, învăluită într-o ceaţă mai neagră decât bezna, străjuia o siluetă solitară, privindu-le fix. Nu îi puteau vedea ochii, dar simţeau că se uită la ele. Toată viaţa părea că li se scurge prin vene. Simţiseră un gol în stomac şi aveau senzaţia că încetul cu încetul, sufletele lor trec în neant; se pierdeau în întuneric. Cu un ultim strop de lumină care le mai ţinea ochii deschişi, văzură cum silueta întunecată păşea încet dincolo de copac şi începu să se deplaseze înspre ele cu o graţie sinistră. Erau pierdute, dar nu puteau să conştientizeze nici asta. Minţile le erau cufundate în întuneric, iar lumina spiritului abia mai pâlpâia, slab, în interiorul lor.

    Deschiseră gurile. În depărtare se vedea ceva mic, luminos. Umbra alunecă în mişcări funeste şi era tot mai aproape... Inspirară adânc aerul rece, care le penetra piepturile. Fluturele zbura liniştit, într-o manieră ludică, aproape de capetele lor. Silueta neagră şi funebră stătea acum aplecată deasupra lor. Căzură în genunchi. Aripile luminoase, albastre ale fluturelui, aduceau un hârşâit melodios şi melancolic la urechile celor două fetiţe. Apariţia îşi ridică mâna de sub roba al cărei aspect funerar îi adăposte aimaginea cadaverică. O apropie de braţele împreunate ale copilelor şi desfăcu ghearele. Dădu să le înşface. Ochii li se îndreptară înspre cer. Fluturele trecu într-un zbor calm, printre ei – pe deasupra genelor celor două A şi prin faţa privirii ascunse a umbrei.

Sakumo apreciaza acest mesaj

Sus In jos
Bishamon
Spammer
Spammer
Bishamon

Mesaje : 1154
Data de inscriere : 03/01/2015
Varsta : 20

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeVin Feb 09, 2018 6:37 pm

Bun, reiau ce mi-a s-a sters, alt+f4 rip
Oricum, descrierea e asa fermcatoare dar in unele momente ma irita putin.
Nu era nevoie sa lasi un rand dupa fiecare paragraf, cel putin pe mine m-a facut putin confuz
Ai reluat aproape aceasi idee in cateva randuri si m-a deranjat pentru ca si eu fac asa de multe ori asa si incerc sa nu o mai fac
Any si dali a scris:
Îi plăcea să cânte şi să viseze
Any si dali a scris:
Îi plăcea să cânte şi să deseneze
Ma bucur ca fetele sunt prietene
Stiu ca suntem la povesti lungi si ca farmecul povestii e sa o citesti dintr-o tura, dar poate data viitoare ai mila de ochii oamenilor si scrii mai putin, sau luminozitatea mica ajuta oricum Laughing am facut-o dupa ce am citit poveste, yea.
In rest, bravo, a fost superba partea sata


Va ador Cele două A Grinfaceplz
Sus In jos
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeVin Feb 09, 2018 10:10 pm

Dar nu e chiar atât de lungă itroducerea, ți se pare din cauza fontului. Eu am mai citit oricum aceasta parte si nu pot spune ceva nou. Îmi place, nu am ce comenta.

Sakumo apreciaza acest mesaj

Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeDum Feb 18, 2018 9:02 pm

CAPITOLUL 1




    — Au! exclamară fetele în acelaşi timp, odată ce piciorul uneia dintre ele se lovi puternic de marginea de lemn a patului, iar fruntea celeilalte bătu involuntar şi cu un zgomot îngrijorător în tavan.

    Roşcata se ridică în capul oselor şi începu să se frece statornic la tendonul lui Ahile, de pe care era sfâşiată o bucată fină de piele, lăsând la vedere o pată mică şi roşie; între timp, în patul de desupra, bruneta, cu ochii încă împăienjeniţi de somn şi probabil – că da sau că nu – din cauza loviturii la cap, poate mai dură decât credeam, începu a mângâia tavanul. Realiză ce făcea doar în clipa în care sesiză că durerea ce-i zvâcnea în tâmple tot mai persista, iar atunci, oprindu-şi mâna pe tavanul la care se încruntă mai apoi şi îl lovi cu o bătaie scurtă a palmei, se sprijini în cot şi începu a se freca şovăitor pe frunte.

    Pentru câteva clipe, în cameră domnea liniştea. Afară, soarele arunca lumini vineţii pe cer, care se răsfrângeau în alte sclipiri rozalii-sângerii, ce pătrundeau încrezătoare prin materialul lila al draperiilor şi proiectau pe pereţii albi un adevărat decor luminos şi colorat.

    În colţul opus faţă de care se aflau paturile etajate, ceva mai întunecat, căci unea peretele pe care se afla fereastra cu cel contrar acesteia, se puteau vedea patru valize acoperite în parte de draperie, două dintre ele mov cu modele circulare liliachii şi fermoare argintii care se aflau tocmai în spate, sprijiite de perete. Alta, ceva mai mică, sărind în evidenţă prin aceeaşi înfăţişare ca a celor menţionate anterior, era aşezată în picioare, în faţa lor. Un ultim geamantan, având dimensiuni mai reduse decât celelalte trei, stătea cu faţa în jos pe capătul unuia dintre geamantanele cele mari şi se întindea şi pe jumătate din suprafaţa celui de-al doilea. Acesta era portocaliu închis, spre roşu şi era împodobit doar cu nişte steluţe aurii, puţin mai în jos de buzunarul cel mic din faţă, pe lateral, în partea stângă. Avea fermoarele şi şinele aurii, de asemenea.

    Privind din acel unghi, nu zăreai prea multe în cameră. De fapt, privind din orice unghi nu zăreai, pentru că, pur şi simplu, nu prea era nimic de zărit. În afara celor două paturi etajate, a unui şifonier micuţ imediat la capătul acestora şi a unui birou cu un scaun vechi, cu piciorul rupt într-o parte, lângă scări, nu mai era nimic altceva în cameră. Poate doar dacă vi se pare semnificativă prezenţa unui covor a cărui culoare a fost ştearsă de timp, în mijlocul încăperii, sau a unui ghiozdan din blug de culoarea jadului, cu model precum nişte străfulgerări albastre închis, metalic chiar, foarte subţiri, împânzite pe toată suprafaţa acestuia, al cărui conţinut era protejat de un fermoar de acelaşi albastru metalic.

    Era dimineaţă – ceva destul de evident, de altfel. Foarte devreme, de dimineaţă. O bătaie scurtă în uşă le dădu de înţeles celor două A că era exact şi timpul potrivit pentru ele, să se trezească. Stăteau încă în aceleaşi poziţii comode şi leneşe, masându-şi fiecare locul vătămat, cu ochii privindu-le pierduţi în gol.

    — Încă un an... spuse una dintre ele.

    — Da... încă un an, repetă o a doua voce. Câţi au trecut până acum? Patru? Cinci?

    — Patru...

    — Nici nu le mai ţin socoteala...

    Ultima afirmaţie fusese, desigur, nesinceră. Amândouă fetele îşi aminteau cu exactitate întâmplarea petrecută cu patru ani în urmă. Şi, cel mai probabil, nimic nu le va putea şterge vreodată din memorii amintirea acelei seri. O a doua bătaie în uşă le preveni că dacă vor mai zăbovi mult, cel mai probabil vor întârzia. Dar unde să întârzie? Afară strălucea puternic un soare somnoros de august, iar ciripitul legănat al păsărilor le dădu de înţeles fetelor că fuseseră mai rapide decât ele în acea dimineaţă.

    Cea care dormise în patul de jos îşi luă mâna de la călcâi şi îşi lăsă picioarele să-i cadă obosite pe lângă pat, chiar în nişte încălţări mari, pufoase, cu aspect hazliu de popândău. Se ridică în picioare şi imediat îşi propti mâna pe marginea patului în care stătea sora ei, pentru a evita o posibilă cădere. Pentru o clipă, văzu negru în faţa ochilor, avu o senzaţie enervantă de apă fiartă în urechi, iar tâmplele îi zvâcneau nervoase. Cealaltă coborî şi ea, cu ceva mai puţin tam-tam totuşi, ocolind scara rezemată de capătul paturilor etajate şi făcând un salt graţios pe parchet.

    Dimineaţa a decurs normal, fără prea multe inconveniente – nepunând la socoteală căzătura zdravănă a Anastasiei pe gresia din baie, la care Alida remarcă doar faptul că dacă nu aveau să-i rupă gâtul salturile de la nivelul superior al paturilor (sau chiar ea – depinde de dispoziţie) cu siguranţă o va face încăpăţânarea ei de a nu purta papuci în casă, nici măcar la baie, când iese din duş.

    Familia Evans era una dintre cele mai cunoscute familii ale secolului XX. Erau răspândite pe tot mapamondul zvonuri despre inteligenţa fantastică, moştenită din părinte în copil, precum şi despre frumuseţea lor hipnotizatoare. De-a lungul deceniilor au fost căpetenii recunoscute în lume de planificare arhitecturală şi cercetători sau profesori renumiţi. Genele particulare ale familiei Evans se caracterizau prin păr negru-tuciuriu şi ochi albaştri-deschis, cu irisul conturat de o nuanţă ceva mai închisă a aceluiaşi abastru şi piele de o albeaţă nefirească, precum lumina lunii. Însă gloria lor nu a fost una de durată, căci după un război crud, neamul lor a fost măturat aproape complet. Fusese nevoie de tot sprijinul care putea fi oferit pentru victimele colaterale iminente ale unui război. Prin urmare, devotaţi şi sufletişti, Evan-şii au participat în număr mare la acele vremuri sângeroase. Cu siguranţă, nu pe front însă. Se putea spune că erau geniile din spate şi de asemenea, cele medicale. Ei organizau strategii de luptă şi întocmeau planurile de atac, speculau viitoarele mişcări ale inamicilor şi ajutau victimele prin cele mai bune şi eficace tratamente medicale, cât şi soluţii pentru înfometare şi adăpost. Consider că ar fi de prisos să spun motivul pentru care au fost eliminaţi. Frumoşi, inteligenţi – foarte uşor de îndrăgit. Şi ajutau tabăra inamică. Ceva mai scăzut entuziasmul, nu? Astfel că numele Evans s-a pierdut încet în timp, şi mai era menţionat pe ici, pe colo, arareori, la vreun eveniment solemn sau comemorativ. Nu spun că fusese uitat. Nu, nicidecum. Oricine era cineva auzise de familia Evans şi, din păcate, de puţinii membri în viaţă existenţi la ora actuală. Kate, o fetiţă de doar opt anişori atunci, era una dintre ei. Nu prezenta nicio calitate – fizică sau psihică – în plus sau în minus faţă de rudele ei. Sau, mă rog, fostele ei rude. La vârsta de şaptesprezece ani s-a îndrăgostit, doi ani mai târziu s-a căsătorit şi imediat după aceea, tânărul George primi vestea îmbucurătoare că avea să fie tată. Şi el avea ochi albaştri şi păr închis la culoare, însă nuanţele erau departe de cele predominante ale lui Kate. Aceştia doi aşteptau o fată. S-au gândit şi s-au răzgândit timp de nouă luni la un nume potrivit pentru bijuteria lor. Într-un final, aceasta apăru pe lume şi primi numele de Anastasia. Spre mirarea lor, veni cu tot cu cutiuţă. În loc de o fată, s-au trezit cu două. Celei din urmă i-au pus primul nume venit în minte, care, de altfel, era a doua variantă pentru fata pe care o aşteptaseră. Anastasia avea toate însuşirile celor din neamul Evans, pe când Alida era că pământul faţă de apă: total opusă. În locul părului negru cu uşoare tente petroliere, se odihnea liniştită o perdea roşie ca focul, iar în locul albastrului clar al irisului, un gri-albastru închis, apropiat de negru. Nici Anastasia nu avea cu exactitate înfăţişarea tipică celor din familia Evans, însă dobândise cu siguranţă aceeaşi informaţie genetică, acelaşi aspect primar predominant. Doar că puţin încurcat. Avea părul în bucle mari, în timp ce neamurile ei se mândreau cu un păr incredibil de drept, iar culorile care îi jucau la ochi erau inversate: albastru marin închis al irisului şi albastru clar drept contur al acestuia. Dar aspectul Alidei era prea de tot! În timp ce prin Anastasia prindeau mai multă viaţă şi mai multă frumuseţe trăsăturile familiei Evans, prin Alida se creeau incertitudini şi acuzaţii de malpraxis. Da, ştiu, nu are nicio noimă, însă omul ajuns la disperare e în stare de aproape orice.

    Fără niciun rezultat mulţumitor, Kate şi George (care îşi păstraseră numele Evans, din pura dorinţă de a nu se pierde cu totul şi de a avea cu ce se făli prin lume – ei bine, pe cât o mai puteau face în prezent), acceptaseră ideea de a avea două fete, însă nu şi pe cea de a le trata pe amândouă astfel. Aşadar, Alida era mereu renegată, pe când Anastasia – un prilej de mândrie.

    Acum, la cincisprezece ani, Alida era o roşcată frumoasă, înaltă şi suplă, cu alură de clepsidră, demnă de invidiat. Nici în zona bustului nu stătea prea rău, deşi avea doar cincisprezece ani şi, aşa cum răspundea tuturor băieţilor care încercau să-i facă avansuri, era încă un copil în creştere. Nu ştiu cât era de sigură şi ea în această privinţă, dar era scuza ei preferată în astfel de situaţii, preferând-o în pofida exprimării unui dureros adevăr care i se zbătea pe buze de fiecare dată când se întâmpla aşa ceva – acela că, pur şi simplu, nu era interesată de vreo relaţie şi în plus, niciunul din băieţii întâlniţi de ea până atunci nu erau pe gustul ei. Care era gustul ei nu putea spune nici ea, dar ştia pur şi simplu că nimeni nu avusese până atunci ceea ce îşi dorea şi aştepta. Avea ochii de o nuanţă albastră-gri atât de intensă, încât doar privindu-i cu atenţie puteai sesiza că aceştia, de fapt, nu erau negri şi aruncau priviri agere şi totuşi calde, pe sub perdeaua neagră de gene lungi. Şi aceasta nu era singura aparenţă înşelătoare, căci oricine o vedea putea băga mâna-n foc şi pune rămăşag pe ce avea mai scump că nuanţa maroniu-roșcată a părului ei nu era naturală, ci dată de vreun colorant scump. Era, desigur, fals. Părul său era cât se poate de natural şi fusese atins doar de apă, şampon şi peria de păr. Şi de un verde-mentă aprins, cu ceva ani în urmă. Un accident banal cu o soluţie de curăţat covoare. Sau, cel puţin, asta trebuia să fie impresia pe care încercau să le-o facă fetele tuturor oamenilor pe care îi întâlneau, pentru a ascunde adevărul unei expediţii – nocturne şi neautorizate, evident – la vechea fabrică de vopseluri de la marginea pădurii. Cu firea sa nepăsătoare şi imună la vorbele rele ale celorlalţi (care se dobândeşte după atâţia ani într-o casă în care prezenţa ei provoca o repulsie nemascată prea bine, cu părinţii ei care nu se simţeau în vreun fel reţinuţi de la a-i spune, cosmetizat totuşi, că nu e bună de nimic şi că le face de râs familia), nu îi fusese prea greu să pornească o modă din acest accident. Neintenţionat, de fapt. Cu toate acestea, Alida se simţi cu adevărat uşurată când ultima picătură de vopsea verde i se scurse din păr şi observă că acesta nu suferi nicio schimbare. Avea, cu toate acestea, o caracteristică a familiei Evans: tenul perfect, alb ca marmura. Nu avea nici măcar un singur pistrui, ceea ce întărea şi mai mult scepticismul oamenilor cu privire la culoarea naturală a părului ei, întrucât se prea-știe că pistruii sunt un fundament al oamenilor cu părul roşcat. Deşi era într-atât de diferită de sora ei geamănă, nivelul ei de frumuseţe se ridica fără probleme la al Anastasiei, care întrecuse şi ea, de mult limitele frumuseţii neamului lor.

    Aceasta din urmă, ca şi construcţie fizică, era leită surorii ei. Da, singurul lucru ce putea da de înţeles oamenilor că ele două chiar erau surori gemene, era corpul: aceeaşi înălţime, aceleaşi picioare drepte şi lungi, aceeaşi talie subţirică, acelaşi bust generos. Anastasia avea părul negru, pe aceeaşi nuanţă, dar mai închisă decât a cărbunelui, care îi cădea în bucle mari până sub nivelul taliei (în timp ce valurile roşcate ale Alidei se unduiau frumos până aproape de genunchi). Avea, precum geamăna ei şi precum restul membrilor familiei lor, pielea nesănătos de albă, însă, neobişnuit şi chiar ironic aş putea spune, le conferea un aspect de puritate şi totodată, plin de viaţă. Din mijlocul unui iris de nuanţă albastră-marin, înconjurat de un cerculeţ albastru-clar, priveau pupilele mari şi negre, pe sub genele lungi şi arcuite.

    Însă mai era ceva. Ceva tăinuit de cele două fete, ceva cu care se pricopsiseră în noaptea aceea...

    — Ali! Iar s-a aprins!

    Oprindu-şi mâinile care încheiau nasturii cămăşii albe, subţiri, cu ţinte aurii pe umeri, roşcata privi în jos, către abdomenul său. Începând imediat sub nivelul buricului, în partea stângă, deasupra încheieturii coapsei, strălucea negru un simbol straniu. Părea a fi o literă sau un cuvânt dintr-o limbă foarte veche şi necunoscută. Alida merse cu paşi mari către geamăna ei şi, printr-o mişcare, cu o mână îi dădu părul Anastasiei într-o parte, iar cu cealaltă îi înşfăcă cu grijă umărul drept, pentru a-i înclina mai apoi gâtul înspre stânga. Şi acolo, învăluit de aceeaşi strălucire neagră, era tot un simbol părând să provină din acelaşi dialect străvechi şi necunoscut.

     — Doamne, Ana! Chiar astăzi?

    Bruneta oftă şi îşi ridică la gât un lănţişor subţire de aur, cu pietricică mică, roşie, ca pandantiv. Apucându-l, Alida i-l încheie la spate, apoi continuă acţiunea ei iniţială, aceea de a se încheia la cămaşă.

    — Nici mie nu-mi place asta, Ali, ştii foarte bine. Nu am nicio idee ce ar trebui să însemne semnele astea şi nici de ce ne apar de fiecare dată când se împlineşte un an de la acea noapte. Dar un lucru ştiu sigur: trebuie să le ţinem ascunse.

    — Ştiu, ştiu, bombăni Alida. Doar că mi se pare mult prea dubios! Visul.. amintirea... semnele, totul! La fiecare nou an! Ca să nu mai vorbim de... Alida începu să-şi maseze braţul, mai sus de încheietura mâinii, chiar deasupra palmei.

    — Te-a durut? întrebă Anastasia, potrivindu-şi blugii în botinele negre cu platformă.

    — Da, ca în fiecare an. Pe tine nu?

    — Ba da, dar speram... mă gândeam că dacă una din ciudăţeniile astea avea să nu se mai întâmple, poate că, încetul cu încetul, vor înceta toate.

    Alida pufni cu dezamăgire.

    — Am încetat de multă vreme să mai cred asta.

    După ce terminaseră pregătirile, cele două fete mai aruncară câte o privire rapidă la reflexiile lor din oglindă.

    Anastasia purta o preche de blugi albi, mulaţi şi o bluză de nuanţa mierii. Braţele îi erau acoperite de un sacou lejer, larg, alb de asemenea, iar în picioare purta nişte botine negre cu toc platformă şi şireturi. Avea părul negru şi lung prins într-o coadă strânsă aproape de creştet, iar la gât îi strălucea stingher lănţişorul de aur cu piatra roşie. Imaginea Alidei arăta o pereche de blugi roşii spre vişiniu, strâmţi, cu talie înaltă şi cu un lănţic din aur agăţat de fermoarul unuia din buzunare, o cămăşuţă subţire, albă, băgată în pantaloni, cu ţinte mici şi aurii pe umeri şi pe buzunarul din partea dreaptă, de pe piept, descheiată la primii doi nasturi ca nişte mărgele – aurii, bineînţeles. Părul îi era desprins şi îi cădea pe spate, în valuri line, până aproape de genunchi. În picioare purta nişte cizme negre, lungi de două palme, strânse pe picior, cu o cureluşă cu cataramă aurie în jurul încheieturii. La mâna stângă purta un ceas roşu, cu marginea ecranului aurită.

    După nu mai mult de o secundă, cele două fete păşiră pe scări şi urcară în living.

    Odată crescută, părinţii luaseră în sfârşit decizia că Alida era prea mare pentru a mai putea încăpea în podul mic şi umed al casei, aşa că îi dăruiră, fără prea multă tragere de inimă, subsolul. Cel puţin primise permisiunea de a şi-l decora după bunul plac. Ei bine, după un oarecare buget, destul de limitat. Singurele dăţi când surorile aveau voie să doarmă în aceeaşi cameră erau vacanţele şi uneori, weekend-urile. Fiind vacanţa de vară, cele două A se bucuraseră cât putură de ultimele zile în care aveau să stea împreună. Nu doar din cauza începutului şcolii, care se apropia de altfel.

    — Salut, Wallace! spuse Anastasia pe un ton vesel şi jucăuş când trecu zâmbind, pe lângă majordom.

    — 'Neaţa, 'neaţa, zise şi Alida, din spatele surorii ei, adresându-i la rându-i un zâmbet majordomului.

    Wallace Arnolds era un bărbat înalt, cam la un metru şi vreo nouăzeci de centimetri, solid şi lat în umeri. Avea sprâncene negre şi dese şi bătea pe la patruzeci sau chiar cincizeci de ani, însă nu-i stătea în fire să-şi arate adevărata vârstă. În toţi anii în care fetele locuiră în acest conac, el fusese singurul lor prieten adevărat. Pe care, desigur, îl implicau în toate năzbâtiile pe care le puneau la cale şi care, desigur, le acoperea spatele de fiecare dată.

    — Bună dimineaţa, domnişoarelor! replică acesta, făcând o plecăciune în semn de respect.

    — Las-o mai moale cu formalităţile, tataie, zise Alida, râzând. Nici urmă de babaci prin zonă.

    — Ştiu, însă mă gândeam că ar fi o idee bună să mă comport cu adevărat după aşteptările cuiva de speţa voastră, răspunse Wallac, înclinând capul pentru a le putea privi în ochi. Măcar acum, când e ultima voastră... zi... aici... se bâlbâi el.

    — Ei, haide, spuse Alida, încercând să pară sigură pe ea, deşi în sinea ei pălea. O să venim în vacanţe, iar Ana poate să şi telefoneze. La mine va fi ceva mai greu cu ţinutul legăturii, pentru că nu ni se permit telefoanele mobile, dar găsesc eu ceva.

    -Da, şi în plus... Ana ezită o clipă, iar apoi, cuprinsă de mâhnire, adăugă: da, n-am nicio idee ce să spun.

    Preţ de două clipe, se aşternu liniştea. Genul de moment apăsător, în care te aştepţi să spună cineva ceva care să ridice moralul tuturor, dar în acelaşi timp ştii că acea replică încurajatoare nu urmează să vină. Roşcata ridică ochii din pământ şi spuse pe un ton scăzut:

    — E nedrept.

    Valetul şi sora sa geamănă deschiseră amândoi gurile în semn că ar fi vrut să adauge ceva, însă nu izbutiră decât să şi le închidă la loc în secunda următoare, când o voce masculină tună de undeva din afara casei:

    — Alida! Te aştepţi să stăm toată ziua după tine? Mişcă-te jos mai repede, sau o să pierzi trenul şi apoi va trebui să-ţi cumperi singură alt bilet dus! Şi adu-ţi şi sora cu tine!

    Toţi trei pufniră şi în timp ce Anastasia îşi înăbuşea un căscat, Alida făcu ochii mari la fereastră.

    — Plouă, spuse aceasta. Perfect! Se putea oare să nu fie măcar vremea împotriva noastră azi?

    Bruneta oftă exasperată.

    — Dar ce anume ţi se pare atât de potrivnic, Ali? Doar plecăm într-o vacanţă frumoasă, tu la o şcoală super, cu internat, cantină probabil că doar puţin mai proastă decât cea sublimă a actualei sau, mă rog, fostei actuale noastre şcoli, iar eu o să-mi petrec restul zilelor alături de o bătrână ţâfnoasă cu pisici, cu care, de altfel, voi împărţi camera şi prin cameră vreau să spun frumoasa şi spaţioasa baie, care miroase a lemn de brad. Tu vei învăţa mai mult decât de obicei, cu profesori noi, care probabil vor scrie la tablă cu unghiile – ceea ce e bine, e fantastic –, iar eu voi învăţa acasă – ceea ce e şi mai bine, sau ar fi, dacă profesoara mea n-ar adormi în timp ce-mi dă temele. Ezită puţin şi apoi adăugă, ţinând în mână un umeraş cu un palton roşu, lung, cu cordon, agăţat pe el: bine, asta nu mă deranjează. Desigur, nu mă deranjează nici că voi învăţa de pe scaunul pisicii pe coşul de rufe – normal, de ce m-ar deranja? Mie mi se par nişte experienţe total încântătoare, ţie nu?

    Alida şi Wallace o priveau cu răsuflarea întretăiată, în timp ce vorbea fără să-şi amintească să mai ia o gură de aer din când în când. Coborâse înapoi în camera Alidei, pentru a se întoarce mai apoi cu două umeraşe în mâini, astfel că ajunsese la un moment dat chiar să ţipe. Sau poate că ţipa fără să-şi dea seama şi faptul că nu era în aceeaşi încăpere cu ei la acel moment fusese doar un bonus. Îi întinse surorii ei unul dintre umeraşe cu un zâmbet larg şi dement pe buze, iar apoi inspiră adânc şi zgomotos, pentru a rosti într-un final, în timp ce expira la fel de zgomotos:

    — Adorabil.

    — Ăla... începu Alida.

    — Ce?! strigă Anastasia, într-un exces de furie, holbându-se la sora ei.

    — Ăsta e paltonul tău, descreierato, ăla e al meu. Alida arătă cu degetul spre cealaltă mână a surorii ei, în care ţinea al doilea umeraş.

    — Ah, da, corect, murmură Anastasia, privind debusolată când spre o mână, când înspre cealaltă, iar apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, începu să-şi aşeze pe umeri paltonul negru, lung până la genunchi, cu guler mare, care încheiat, îi acoperea bărbia, gura şi nasul.

    — Vă simţiţi bine, domnişoară? întrebă, evident îngrijorat, Wallace, care părea să se mai fi confruntat totuşi cu astfel de crize adolescentine la viaţa lui.

    — Extraordinar, spuse Anastasia cu sprâncenele ridicate în semn de uimire, în timp ce-şi încheia şi ultimii nasturi de la haină. De ce mă întrebi asta?

    — Fără motiv, domnişoară, replică majordomul, privind-o pe sub sprâncenele dese.

    — Las-o-așa, Ana, zise şi Alida în cele din urmă. De data asta nu prea putem să ne eschivăm. Am dat-o rău de tot în bară...

    Punându-şi căscuţele pe urechi, Anastasia se îndreptă către sora ei pentru a o ajuta să-şi înfăşoare şalul în jurul gâtului, printre primii nasturi ai paltonului roşu, evazat, care rămăseseră descheiaţi.

    — Da, dar chiar nu văd ce-i aşa mare scofală în ce-am făcut... Nu e ca şi cum am fi ajuns la închisoare! Pur şi simplu... am vrut să ne vizităm unchiul.

    — La închisoare, spuse Wallace tenace, vârându-şi bărbia ascuţită printre cele două A.

    — Ah! Detalii, detalii, replică roşcata anevoie, dându-şi ochii peste cap.

    — Da, şi în plus – începu Anastasia, întorcându-se către majordom şi lăsând-o pe Alida să-şi potrivească de una singură bereta neagră în păr, tu parcă spuneai că vrei să fii doar valetul nostru, măcar azi, când plecăm. Valeţii nu se amestecă în treburile stăpânilor casei!

    Wallace se uită cu o sprânceană ridicată la bruneta care stătea impunătoare, cu braţele încrucişate în faţa lui şi apoi rosti pe un ton degajat şi cât se poate de formal:

    — Sigur, dacă asta vă doriţi. Aştepta o secundă şi apoi adăugă, cu o înclinare a capului: stăpâna.

    Anastasia oftă şi în momentul următor sări la gâtul majordomului:

    — Of, nu! Normal că nu asta vreau! Eu îmi vreau prietenul şi o să-mi fie tare dor de el! Scuză-mă pentru ce-am zis!

    Wallace schiţă un zâmbet trist, apoi adăugă:

    — Wallace prietenul este întotdeauna aici. Wallace majordomul este şi el întotdeauna aici – nu are de ales, asta-i slujba lui.

    Fetele începură să râdă la gluma de destindere aruncată de valet.

    — Mereu ştii ce să spui, tataie, adăugă şi roşcată, sărind şi ea în îmbrăţişare.

    — O să-mi fie dor de voi, spuse Wallace, strângându-le şi mai tare între braţele lui puternice, acoperite de mâneci largi şi negre. Casa o să fie pustie fără comentariile voastre subtile precum focurile de armă şi neînţelese, precum tabla înmulţirii. Sau fără să fie nevoie să vă acopăr în timp ce vă furişaţi noaptea în pădure – apropo, încă nu sunt mândru de voi pentru asta – sau fără să ţin de şase la capătul holului, pentru a nu te vedea părinţii ascunzându-te în camera Alidei, Ana.

    — Şi nouă o să ne fie dor de tine şi de cum o ajutai pe Anastasia să furişeze mâncarea din bucătărie în cameră, înainte să ţii de şase ca să nu o vadă nimeni când intră.

    — Da, sau de glumele tale care ne îmbunau de fiecare dată când eram prinse din cauză că nu eşti deloc bun să ţii de şase.

    Păi, fusese aproape un moment solemn. Dar Wallace le iubea pe cele două A ca şi cum ar fi fetele lui, în timp ce ele îl iubeau ca pe un tată şi asta era ceva ce nimeni nu le putea lua – nici măcar părinţii lor, trimiţându-le departe de casă.

    Îmbrăţişarea fu spartă în momentul în care se auzi un claxon furios de pe alee, iar fetele îşi traseră simultan câte o palmă – sonor – în frunte. Alida îl sărută rapid pe obraz pe valet, apoi îşi înşfăcă ghiozdanul de pe jos şi şi-l puse pe un umăr, în timp ce cu cealaltă mână apucă geamantanul portocaliu cu steluţe aurii şi o luase la fugă înspre uşă. Anastasia se aplecă şi îl sărută şi ea, pe celălalt obraz, apoi agăţă repede şi cam neîndemânatic valiza liliachie mai mică de unul din geamantanele cele mari, pe care îl prinse cu forţă de mâner şi îl trase după ea, în timp ce cu cealaltă mână îl trăgea după ea şi pe celălalt. Nici nu apucase să parcurgă mai bine de jumătate de metru, când braţul lui Wallace o opri. Se întoarse spre el şi văzu că o fixa cu o privire plină de subînţeles, apoi zise:

    — Fă ceea ce trebuie să faci.

    Anastasia îl privi preţ de o clipă, uluită şi nedumerită. Se auzi încă un claxon, iar Wallace îi dădu drumul la braţ, încuviinţând din cap. Anastasia porni spre uşă cu paşi nesiguri, încă privindu-l pe majordom, când un altreilea claxon o făcu să o ia la fugă către părinţii şi sora ei.



Ultima editare efectuata de catre Any si Dali in Joi Mar 01, 2018 9:00 am, editata de 5 ori
Sus In jos
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeJoi Feb 22, 2018 9:23 pm

Cred că l-ai distrus moral pe Ano cu lungimea partii Laughing Deci parintii fetelor sunt duri cu Alida, gen au reguli dtricte legate de ordinea generatiri? Daca da, cred ca ai fi putut descrie acest lucru mai amauntit decat alte detalii in plus din text.
Pune next.
Sus In jos
Bishamon
Spammer
Spammer
Bishamon

Mesaje : 1154
Data de inscriere : 03/01/2015
Varsta : 20

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeDum Feb 25, 2018 7:36 pm

La cat o fost de citit ma gandeam sa te blestem si sa citesc in vreo 2 3 transe, dar am zis ca daca uit unde am ramas ma omor singur si am citit totttttt, totttt
Ce mi-a placut:
descrierea
Cuvintele: jad si tendonul lui ahile, deci ador cuvantul jad Laughing
ultima faza cu valetul
cred ca mai era ceva, dar am uitat hihihi

ce nu mi-a placut:
tranzitia de la dialog la descriere cu semnul ciudat a fost atat de dura Laughing) e de parca mi-ai da sa mananc miere de albine si apoi pamant Laughing) mno adica dialogul o parut saracios si scortos acolo pe langa descrierea din fata dialogului


Va ador Cele două A Grinfaceplz
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeJoi Mar 01, 2018 8:55 am

Deci, m-am gândit să mă explic puțin. Am aproape 19 ani acum, cartea asta am scris-o când aveam 14. Știu că dialogul e nenatural și scârțâie, iar detaliile sunt multe și inutile în anumite părți. Poate că voi edita la un moment dat treaba asta, dar rămâne de văzut. Am luat o pauză de la carte pentru doi sau trei ani și abia de pe la capitolul 7 am început să scriu mai recent. O să vă rog să citiți în continuare și să aveți răbdare până la capitolele în care cartea asta devine ceva mai bună. Mulțumesc Smile
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeJoi Mar 01, 2018 9:02 am

CAPITOLUL 2




   — ...bună modalitate de a vă scoate din cap toate tâmpeniile...

    Erau pe la jumătatea drumului către gară. Kate şi George îşi purtau însufleţit discuţia cu cele două fete ale lor, însă ele făceau orice numai nu ascultau. Amândouă aveau câte o pereche de căşti conectate la ipod-uri şi ascultau muzică, privind în jos într-o manieră tristă, ceea ce poate le-ar fi dat de înţeles părinţilor că ele ascultau cu desăvârşire discursul lor interminabil.
  Adevărul e că, trecând de plecarea de acasă, de separarea de tot ceea ce însemnase viaţa lor până atunci, de destinaţiile absurde şi dezolante (de ambele părţi), cel mai greu de suportat pentru cele două A era, cu siguranţă, despărţirea lor.

    După încă vreo zece minute ajunseră în sfârşit la gară, ţinându-se de mână.

    — Ei bine, asta e, spuse Alida cu o voce stinsă.

    — O să-mi fie dor de tine, surioară, aduga Anastasia, iar cele două fete se luară în braţe, strângându-se puternic, cu lacrimi în ochi.

    — Să-mi scrii! mai adăugă Alida, în timp ce unul din angajaţii şcolii îi luă bagajele de pe jos şi începu să o conducă spre tren. Kate şi George veniră grăbiţi şi o îmbrăţişară în fugă, fără prea mare tragere de inimă, apoi îi spuseră că se vor vedea din nou la vară. Din câte ştia Alida, înainte de vacanţa de vară mai erau încă două alte vacanţe în care elevii şcolii puteau să meargă acasă, la familie, însă, pe moment nu-i păsa. Tot ceea ce ştia acum era că pleca. Pleca departe de sora ei, de cea mai bună prietenă a ei. Era tot ce conta. Îşi înghiţise lacrimile şi-şi stăpâni un tremur şi, cu o ultimă îmbrăţişare, se despărţi de Anastasia şi merse către trenul care avea să o ducă la noua ei „casă".

    Anastasia o privi, simţind cum o parte din inima ei o îndeamnă să meargă după ea. Avea impresia că există o voce în capul ei care o mână spre exact acelaşi lucru. Şi în mare parte, asta se datora faptului că o voce din capul ei chiar îi spunea să meargă după sora ei geamănă. Era o voce gravă, calmă, înţeleaptă şi liniştitoare. Vocea valetului Wallace. Fă ceea ce trebuie să faci, îşi spuse Anastasia în gând, fă ceea ce trebuie să faci. Asta era! Cum de nu se gândise până atunci? Adică se gândise, desigur, dar nu în felul acesta. Wallace era prietenul lor, nu le-ar fi îndemnat spre rău niciodată, nu? Aşa că îi ţinea partea. El era de partea lor. Deodată, gândurile fetei se mai limpeziră, iar dorinţa de a-şi pune în aplicare ideea nebunească ardea şi mai tare. Dacă era greşit ceea ce-şi dorea să facă, Wallace n-ar fi aprobat-o. Teoria ei nu era unsă chiar pe toate părţile, însă acum nu avea timp prea mult să vadă pe unde scârţâie. Se agăţă de geamantane, sări la gâtul părinţilor ei chiar mai în grabă decât o făcuseră aceştia cu geamăna ei şi porni în fugă către trenul care o ducea la mătuşa Gertrude, chiar în spatele trenului care ducea la şcoala cu internat a Alidei.

    Se apropiase de vagonul cel mai din faţă şi încercă să se gândească la cum ar putea acţiona. Nu apucă să o facă, pentru că un huruit puternic îi dădu de înţeles că trenul în care se afla sora ei se pregătea să plece. Aruncă o privire vigilentă în spate, către părinţii ei, care se pregăteau să urce înapoi în maşină şi, fără să mai stea pe gânduri, o rupse la fugă către ultimul vagon al trenului. Ajunsă în faţa uşii, unul din angajaţi o privi suspicios şi se postă feroce în faţa ei.

    — Numele? întrebă acesta.

    — Evans, spuse ea repede, gâfâind, neputând să se abţină de la a arunca priviri îngrijorate în urma ei.

    Bărbatul privi într-o agendă electronică, derulase câteva pagini de nume, apoi, apărându-i un rid pe frunte, oftă zgomotos şi apoi zise:

    — În regulă. Dar data viitoare nu va mai fi aşa simplu, aşa că-ţi recomand să încerci să fi mai punctuală.

    — Cu siguranţă, răspunse ea panicată încă. Mulţumesc.

    Acestea fiind spuse, bărbatul se dădu din faţa uşii, făcându-i loc Anastasiei să se urce. Trecând pe lângă el, aceasta simţi un miros puternic de tutun şi citi pe o plăcuţă prinsă în pieptul uniformei, numele Walter Scotch. Walter o privi cu un licăr aproape flămând în ochi, în timp ce urcă scările.

    Încă un huruit asurzitor, nişte fum înecăcios şi trenul se urni din loc. Privind în spate, Anastasia sesiză că era singură pe culoar.

    — Drăguţe servicii, bombăni ea, chinuindu-se să tragă după ea valizele grele. Trecu prin faţa fiecărei uşi, începând cu prima, căutând-o din priviri pe sora ei. Ajunse undeva pe la al treilea sfert din numărul cabinelor şi, în sfârşit, se opri în loc. Bereta neagră, părul roşcat-castaniu, lung, odihnindu-se pe umărul învelit de o cămaşă albă, subţire, blugii vişinii şi cizmele negre cu platformă îi dădură de înţeles că i se terminase căutarea. Deschise uşa compartimentului şi împinse întâi geamantanele înăuntru, apoi intră şi ea şi închise uşa în urmă. Alida stătea cu fruntea lipită de geam, cu căştile încă în urechi şi cu bărbia sprijinită în pumn, privind nostalgic pe fereastră. Se aşeză lângă ea. Îşi drese vocea. Nimic. Privind-o insistent, simţi cum începe să i se zbată un ochi de emoţie şi prinse de o şuviţă ondulată şi roşcată, de care începu să tragă. Alida se întoarse iritată, îi aruncă o privire intimidantă, apoi spuse pe un ton jos şi ameninţător:

    — Te-aş pocni dacă nu ai semăna atât de mult cu – ANA! făcu ochii mari de uimire şi neînţelegere.

    — Hm, te-am lăsat mută o dată în viaţă, spuse bruneta, pe un ton degajat. E de notat în calendar. Alida încă o privea dezorientată. Ştii, şi eu mă bucur să te văd.

    — Ana, ce... ce faci aici? Tu trebuia să fi în celălalt tren, e o greşeală, trebuie să anunţi pe cineva şi... ai făcut-o intenţionat, nu?

    Anastasia începu să râdă, privind-o pe sora ei, care se uita la ea cu o sprânceană ridicată şi o expresie de „trebuia-să-mă-aștept-la-asta" pe faţă.

    — Ce credeai? Că o să te las să îţi faci singură de cap la o şcoală aflată la o asemenea distanţă de gurile părinţilor, în timp ce eu voi fi mâncând la masă alături de o bucată de şoric cu blană? Nu, nu. În niciun caz.

    Alida vru să riposteze, însă înainte să apuce să deschidă gura, se trezeşte cu mâna surorii ei în cap, împingând-o cu putere în jos. Văzând-o stând ghemuită sub marginea geamului, Alida spuse:

    — Tu îţi dai seama că cea care nu ar trebui să fie aici eşti tu, nu?

    — Ă? răspunse Anastasia, neatentă.

    Alida scoase un oftat zgomotos, apoi se ridică înapoi pe banchetă.

    — Părinţii trebuie să mă vadă pe mine. Tu trebuie să stai ascunsă. Eu trebuie să stau aici, sus. Ai înţeles? spunând acestea, o bătu pe cap încet, ca şi cum i-ar spune unui copil mic ce are de făcut în lipsa părinţilor săi.

    Sora ei geamănă scoase câteva interjecţii plină de indignare, apoi privi în sus şi îi scoase limba. Alida începu să râdă, mângâind-o şi mai înverşunat pe creştet.

    — Aşa e, Ana, da, aşa e, spuse aceasta, cu o voce alintătoare.

    Într-un final, trenul trecu de gară şi împrejurimi şi, fiind sigură că părinţii chiar nu aveau cum să o mai vadă acum, se ridică de pe jos enervată şi se trânti pe banchetă, lângă geamăna ei.

     — Ali, îmi vine să îţi prezint un camion acum, ştii asta? Urăsc să te porţi cu mine ca şi cu un copil mic!

    — Da, ştiu, spuse Alida vioaie şi îşi îndreptă privirea către fereastră, zâmbind. Cel puţin, pentru câteva secunde, până ce realiză situaţia. Se întoarse brusc către Anastasia, care îşi dădea jos paltonul şi îl agăţă pe un cuier cu stativ, aşezând căscuţele deasupra acestuia. Stai, stai, stai, începu ea. Până la urmă, îmi explici şi mie de ce eşti pe drum spre o şcoală cu internat, alături de mine, în loc să fi în tren spre micuţul Bolton?

    — Ce-ai, Ali? Cum să te las singură? Cum să mă laşi singură? Suntem împreună, orice ar fi, corect? Şi în plus, aşa mi-a spus Wallace.

    Alida se înecă în timp ce bea apă dintr-o sticlă.

    — Wallace ţi-a... spus... ce?

    — Ei, începu Anastasia, în timp ce încerca să se facă comodă lângă sora ei, nu s-a exprimat chiar aşa. Mi-a zis să fac ceea ce trebuie să fac, aşa că am fugit de la trenul care mă ducea spre mătuşică către trenul care duce spre o oarecare civilizaţie.

    — Şi ce te face să crezi că prin „ceea ce trebuie" se referea să fugi de intenţiile familiei, spre o şcoală la care nici măcar nu eşti înscrisă?

    — Păi... ştii tu... doar – ezită o clipă, apoi adăugă: pur şi simplu ştiu, bine? Te îndoieşti cumva că asta e ceea ce voia Wallace să fac?

    — N-nu... bineînţeles că nu, se bâlbâi Alida. Moşneag şmecher...

    Anastasia pufni în râs.

    — Oricum, nu te bucuri să mă vezi? O să fim împreună, Ali! Departe de părinţi!

    Alida clătină din cap anevoie, cu sprâncenele ridicate, apoi, sprijinindu-şi fruntea de fereastră şi fixându-şi înapoi căştile în urechi, replică:

    — O să ne distrăm pe cinste.

    Cu un zâmbet larg, Anastasia îşi întinse picioarele pe bancheta din faţă şi sprijinindu-şi obrazul de braţul banchetei, adormi.

    Alida nu avu nevoie decât de câteva minute ca să se dezmeticească. Toată vara încercă să se acomodeze cu gândul că la sfârşitul lunii august îşi va lua rămas bun de la tot ce însemnase viaţa ei până atunci, inclusiv de la sora ei. Şi, în mare parte, reuşi să facă acest lucru. Dar acum, stând lângă Anastasia în trenul care avea să le ducă pe amândouă la prea-puțin aşteptata şi dorita şcoală cu internat, îşi dădu seama că situaţia vieţii ei are mai mult sens decât ar fi avut dacă atunci, în exact acele clipe, ar fi fost singură în cabină. Urma să-i lipsească, bineînţeles, parcul de lângă casă, în care îşi pierdeau tot timpul ea şi sora ei, stând pe leagăne şi cântând când erau singure, sau bucătăreasa, care mereu le punea mai mult zahăr în cereale decât avea permisiunea şi care le prăjea câte-o gogoaşă în weekend, când părinţii lor nu erau pe fază; aveau să-i lipsească menajerele, care le tăinuiau rezervele de dulciuri din dulapurile cu cărţi şi romanele fantastice de sub vitrine şi cu siguranţă avea să-i lipsească majordomul Wallace. În tot acest timp, toţi angajaţii casei reprezentaseră pentru ele cu adevărat familia şi aveau o relaţie specială cu fiecare dintre ei. Însă Wallace era cel mai apropiat prieten al lor. El le dădea sfaturi, el le apostrofa atunci când greşeau, dar le era alături de fiecare dată. Era ca un tată pentru ele şi separarea de el era acum cel mai greu lucru pentru cele două A.

    După vreo jumătate de oră, Anastasia încă dormea, iar Alida nu sesiză când uşa de la cabină se dechise, ci o făcu abia în momentul în care un câine, mare şi lăţos, cu urechi blege şi ochii negri scânteind de după claia de păr care îi atârna din creştet, sări pe bancheta din faţa lor şi se aşeză faţă în faţă cu ea, prvind-o jucăuş şi dând din coadă.

    Văzându-l, roşcata tresări, dar apoi, un sentiment de compasiune o acapară şi, scoţându-şi o cască din ureche, se îndreptă pe banchetă şi se aplecă spre căţel, pe care începu să-l mângâie după urechi.

    — Nu ştiam că avem voie cu animăluţe, spuse ea, uitându-se în ochişorii sclipitori ai câinelui. Dacă ştiam, l-aş fi adus şi eu pe Wallace. Da, nu e chiar un animal, dar este cu siguranţă un ghemotoc mare de blană şi iubire. Ţi-ar fi plăcut de el, ştii?

    Fata oftă şi se lăsă înapoi pe spate, sprijinită de spătar, privind pe fereastră la câmpiile care începeau să îngălbenească. Mângâia încet câinele în creştet, cu o mână, apoi, murmură – mai mult pentru ea – :

    — Pff, chiar mi-ar fi plăcut să fi fost aici...

    Se cufundă din nou în gânduri şi, pentru moment, uită de prezenţa oricărei fiinţe din jurul ei. Desigur, până ce simţi ceva ud, picurând pe pantalonii ei vişinii. Smulsă din reverie, privi oripilată către căţeluşul adorabil din faţa ei. Sau, către locul unde ar fi trebuit să fie acesta, căci, pe bancheta din faţa ei, numai un căţel blănos şi vesel nu se afla. Îşi dădu seama de acest lucru în clipa în care ochii ei aproape negri întâlniră privirea roşiatică a creaturii cu blană neagră ca noaptea şi zburlită, care era aţintită asupra ei. Îşi trase repede mâna de pe creştetul ei şi văzu că de pe colţii rânjiţi, mari şi ameninţători ai animalului – sau orice ar fi fost el – curgeau picături zdravene de salivă pe piciorul ei. Animalul începu să mârâie, fixând-o în continuare cu privirea. De spaimă, fata înlemni. Încercă să se tragă mai în spate pe banchetă. Proastă mişcare. În clipa următoare, câinele se năpusti asupra ei, iar acum, faţa lui era atât de aproape de a ei, încât îi putu simţi respiraţia urât mirositoare. Alida îşi ridică mâna şi îl împinse de pe ea, însă acesta se dădu jos voluntar. Acum o privea pe sora ei geamănă. Rânjetul de pe faţa lui monstruoasă se lăţi şi dădu să sară pe ea, însă ceva îl împinse înapoi. Alida observă schimbarea de situaţie şi, intrând în panică, acţionă la repezeală şi fără să gândească. Făcu primul lucru care îi veni în minte, îşi urmă primul impuls. Îşi încleştă pumnul şi îl izbi cu toată forţa în nasul animalului. Lovitura fu scurtă şi dureroasă. Ei bine, nu era sigură dacă şi pentru animal, însă ei sigur îi zvâcneau articulaţiile degetelor din cauza durerii. În schimb, câinele fu, cu siguranţă, surprins. Se uită pentru o secundă debusolat în jur, apoi îşi reluă înfăţişarea ameninţătoare şi îşi redresă privirea, de data aceasta către uşa compartimentului. Privind, curioasă, în acelaşi loc în care privea şi animalul, Alida observă un băieţel de vreo nouă ani, cu obrajii roşii şi ochii verzi măriţi de teamă, oprindu-se în prag.

    — Nu! Ieşi afară! strigă roşcata către băiat, însă acesta o privi lung. Apoi, chiţăind de uşurare, se aplecă şi îmbrăţişă căţelul blănos, care îl urmărea fericit, cu limba pe-afară.

    — Ce... începu Alida să bâiguie, apoi, şocată, îndreptă vigilent o mână către câine şi îl atinse brusc pe creştet, apoi îşi trase, la fel de brusc mâna înapoi spre ea. Câinele nu făcu decât să o privească bucuros, dând din coadă. E... al tău?

    Băieţelul dădu din cap întrebător, apoi spuse:

    — A fugit când eram la baie. I-am spus bunicii să aibă grijă să nu plece, dar până să termin de zis asta, ea deja adormise. Aşa că am plecat oricum. Când vine, vine... nu poţi să opreşti.

    Roşcata îl privi într-un mod ciudat, apoi, gândindu-se că probabil face un bine atât pentru ea, cât şi pentru el, dar şi pentru... păi, toţi ceilalţi, spuse, arătând cu un deget acuzator înspre căţel:

     — Tu ştii că ai ca animal de companie o bestie mortală, care atacă oameni inofensivi ce povestesc de valeţi care seamănă cu nişte animăluţe grase şi pufoase?

    Privind-o o clipă nedumerit, se uită în jos la căţel, apoi, luându-l cu o mână de după gât, începu să plângă zgomotos şi ieşi afară din cabină, trăgându-l după el şi trântind uşa în urmă-i.

    Roşcata rămase cu degetul încă ridicat în aer, privind nedumerită şi tulburată în gol, spre uşa pe care ieşise copilul împreună cu câinele său.

    — Ali? se auzi o voce somnoroasă din dreapta ei, apoi un căscat, iar Alida îşi întoarse capul şi o văzu pe sora ei frecându-se la ochi, apoi oprindu-se şi privind mirată spre mâna sa ridicată. Ce faci?

    — Tu... n-ai... adică, ai... se bâlbâi Alida, privind-o neîncrezătoare pe sora ei. Apoi, simţind cum începe să i se zbată ochiul stâng, spuse, aproape şoptit: las-o-așa, Ana. Las-o-așa.

    Îşi coborî mâna şi se întoarse, trântindu-şi fruntea la loc pe geam.

    Anastasia o privi cu ochii mari, apoi ridică din umeri şi se întinse înapoi. La scurt timp, amândouă fetele adormiră.
Sus In jos
Alex.
Moderator
Moderator
Alex.

Mesaje : 1305
Data de inscriere : 26/07/2013
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeMar Mar 06, 2018 9:24 pm

Păi, ce să spun... nu-mi place. Narațiunea e plictisitoare, adorm cititnd povestea, descrierea e varză, personajele nu prezintă nimic special, ai un limbaj prea filosofic pe care nu îl înțeleg. Deci asta e tot ce pot spune.

Acum realizezi că tot ce am spus era o glumă și adevărul e inversul la ce am zis mai sus, ci exceptia limbajului. Hai cu next.
Sus In jos
AlessiaAny
Administrator
Administrator
AlessiaAny

Mesaje : 148
Data de inscriere : 20/03/2015
Varsta : 21
Localizare : Brasov

Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitimeMier Apr 18, 2018 11:47 pm

CAPITOLUL 3.



    Anastasia deschise ochii şi privind în jur, sesiză că era singură în compartiment. Nu mai existau nici bagajele şi nici hainele din cuier. Sora ei, de asemenea, lipsea cu desăvârşire. Se ridică în capul oaselor, dându-şi jos picioarele de pe bancheta din faţă. Dădu să se ridice, însă o ameţeală cumplită o ţintui la loc. Când îşi reveni, se ridică încet şi cu grijă în picioare, încă clătinându-se puţin şi aruncă o privire către fereastră. Trenul se mişca încă, trecând în viteză pe lângă... ei bine, pe lângă orice o fi trecând. Se mişca atât de repede, încât tot ceea ce putea să observe după geam erau nişte pete de culori care se întrepătrundeau. La început se miră, apoi realiză că începu să o cuprindă teama. Picături de sudoare i se iviră pe fruntea albă şi, dintr-o smucitură deschise uşa cabinei, care cedă mult mai greu decât ar fi cedat în mod obişnuit.

    Ieşi pe coridor, care era, de asemenea, pustiu. Se uită puţin în jur, dezorientată, întrebându-se în ce parte să o ia. Până la urmă, porni înspre prima cabină, verificându-le pe toate până să ajungă acolo. Toate erau goale. Fugi înapoi spre cea din care ieşise ea şi continuă să meargă mai în faţă, intrând şi în celelalte. După ce verifică fiecare compartiment al vagonului şi ajunse la concluzia că era singura rămasă în el, îşi dădu o palmă în frunte – sonor, dar nu conta, ţinând cont de faptul că oricum nu auzea nimeni – şi, panicată, porni spre uşa care ducea în următorul vagon. Încercă să o deschidă, însă era în zadar. Uşa era înţepenită.

    — Bine, deci, după ce că m-au lăsat aici, m-au mai şi închis înăuntru, nu? Ca să nu mai pot ieşi. Frumos, foarte frumos, ce să zic, bombăni ea, uitându-se prin jur, încercând să-şi dea seama dacă era ceva ce ar putea folosi ca să deschidă uşa. Se plimbă neliniştită de-a lungul coridorului, până când se opri în faţa uneia dintre cabine. Deschise uşa şi intră înăuntru, aplecându-se spre braţul uneia dintre banchete, care era slăbit, aproape rupt. Nu mai stătu pe gânduri, îl înşfăcă şi trase cu putere, astfel că acesta se rupse, iar Anastasia se dezechilibră şi aproape căzu pe spate. Se ridică, în cele din urmă, în picioare, cu braţul banchetei în mână şi ieşi înapoi pe coridor, îndreptându-se către uşa care despărţea vagoanele. Nu era prea sigură ce avea să facă cu el, însă dacă avea ocazia să rupă ceva, se gândi – de ce nu? În plus, există o şansă ca acel obiect chiar să o ajute. Începu să se plimbe iar de-a lungul uşii, bătând încet cu braţul banchetei într-una din mâini. La un moment dat, Anastasia se dezechilibră şi căzu, fiind nevoită să se prindă de una din uşile unui compartiment, pentru a nu fi târâtă prin tot coridorul. Sprijinindu-se în continuare în ea, se ridică – cu greu – de jos şi încercă să ajungă la o fereastră. Trenul mergea din ce în ce mai repede. Fata începu să intre în panică.

    — Bine, au coborât oamenii, dar şi şoferul?! se trezi bruneta că strigă. Când să iasă din cabină, se dezechilibră din nou şi căzu iar, de data aceasta impactul fiind mult mai puternic decât precedentul. Privi bulversată înspre fereastră şi observă că trenul – dacă era posibil aşa ceva – mergea chiar şi mai repede decât înainte. Păi, ori asta, ori e vreun psihopat sinucigaş.

    Vru să se ridice, însă, de data aceasta, nu putu să se mişte. Aflată în panică, încercă să se gândească rapid la ce ar putea să facă şi numai ce văzu, întorcându-şi capul, uşa de la baie, care se trântea când de perete, când de prag, din cauza vitezei năucitoare. Anastasia, simţind cum i se aprinde beculeţul, îşi dădu una peste frunte. Păcat că uitase să dea drumul braţului banchetei înainte. Se frecă în frunte cu podul mâinii şi apucând strâns de fiecare obiect solid din jur, se târî până la uşa de la baie. Cu greu, reuşi, într-un sfârşit să se ridice de jos şi intră înăuntru, trăgând uşa după ea şi apucându-se de chiuvetă.

    — Bine, spuse ea, bine... Îmi trebuie ceva cu care să descui uşa vagonului. Am la dispoziţie... se uită în jur, apoi la mâna ei, apoi spuse: chestia asta, după care îşi dădu ochii peste cap şi continuă să cerceteze baia.

    Era chiuveta, de care se ţinea strâns. Era un closet, de care îi era scârbă să se apropie – ieşea din calcul orice ar fi putut face cu el. Nu că ar fi fost prea multe opţiuni oricum – şi era o oglindă. Privi în jos, la chiuvetă, simţind cum i se învârt rotiţele. Se uită în oglindă şi văzu că elasticul care îi ţinea părul prins se rupse, iar şuviţele negre şi ondulate îi cădeau în faţă, încadrându-i conturul acesteia. Asta e! Făcu ochii mari, apoi privi încă o dată spre braţul banchetei şi, ridicând mâna, lovi cu putere în oglindă, care se făcu ţăndări. Din cauza vitezei cu care se mişca trenul, cioburile zburau dezordonat şi periculos în jurul ei. Îşi acoperi ochii cu braţul, apoi, aplecându-se, apucă unul foarte mic de pe jos şi îl înfipse în braţul banchetei. Băgă mâna în buzunar şi scoase o batistă mare, subţire, albă, pe care o udă la robinet şi o stoarse cât de bine putu cu o singură mână, apoi o rulă, ţinând-o de un capăt proptită pe marginea chiuvetei, sub braţul rupt al banchetei, după care scoase ciobul din el, îl puse pe batistă şi o înfăşură rapid în jurul acestuia, strângând-o cu putere.

    — Materialul ud este mai puternic decât fierul, spuse ea şi observă că gâfâie de spaimă.

    Trenul prinse o viteză şi mai mare iar ea se izbi de suportul pentru hârtie igienică de lângă closet. Aceasta fu de departe cea mai dureroasă situaţie dintre toate celelalte de până atunci.

    — Moale, ăi? Chestia asta... e moale... ca şmirghelul, zise ea, încercând să se prindă din nou de clanţă şi să iasă afară din baie. Reuşind să ajungă din nou pe coridor, se îndreptă spre uşa vagonului şi se propti în faţa ei. Cât mă bucur că am mers la baie de-acasă.

    Încercă să vâre ciobul pe gaura cheii, ceea ce fu cam greu, ţinând cont de faptul că abia era în stare să se ţină pe picioare, iar tocurile nu o prea ajutau oricum. În cele din urmă, însă, reuşi.

    — Un obiect este puternic în funcţie de forţa care se aplică asupra lui, spuse ea şi, apăsând încet cu unul din degete pe marginea ciobului, învârti brusc braţul banchetei. Uşa se descuie.

    Zâmbind pentru o secundă, trase tare de uşă, care se deschise, apoi intră în grabă în celălalt vagon. Cabinele erau goale şi aici şi, fără să şovăiască prea mult, o luă la fugă spre uşa care ducea în celălalt vagon. La fel se întâmplă şi cu acesta, la fel şi cu următorul, şi tot aşa, până când ajunse la vagonul personalului. Putu să observe că trenul încetinea pe măsură ce trecea de la un vagon la altul. Ajunsă aici, trenul se opri cu totul.

    Privi în jur, temătoare. Coridorul arăta la fel ca şi în vagoanele destinate elevilor şi părinţilor, dar cabinele erau ceva mai mici şi mai rare. Se gândi că şi acestea aveau să fie goale, aşa că dădu să treacă de ele şi se îndreptă înspre locul şoferului. Însă, ajunsă în dreptul uneia dintre cabine, rămăsese stupefiată. Uşa era întredeschisă, iar dinăuntrul cabinei ieşea o mână afară. Cu respiraţia întretăiată, îndreptă încet braţul către uşă şi o deschise. Proastă mişcare. Când văzu ce se afla înăuntru era cât pe-aci să leşine.

    Erau oameni, întinşi pe banchete şi pe jos, cu feţele vineţii şi ochii goi. Sus, pe unul din rafturile pentru bagaje, se afla un om ghemuit, cu un picior atârnându-i într-un unghi ciudat, pe fereastra deschisă. Cel mai rău fu când se uită în dreapta ei. Era o fată, cam de vârsta ei. Stătea pe şezut, pe banchetă, cu un braţ atârnat în cuier. Avea capul în piept, deci nu i se putea vedea faţa. Însă Anastasia avea o vagă bănuială că ştia cine era.

   — Nu... te rog, nu... bâigui Anastasia, simţind cum lacrimile îi vin în ochi.

    Avea părul lung şi ondulat, maro-roşcat şi îi cădea pe lângă cap şi pe lângă corp, acoperindu-i şi mai tare faţa. Bruneta îndreptă mâna spre capul fetei, îşi propti perniţele degetelor pe fruntea ei şi îi ridică încet faţa în sus. Altă mişcare proastă. Urlă îngrozită, ducându-şi mâinile la gură. Se dădu în spate şi se împiedică de unul din cadavrele de pe jos, căzând pe spate, peste el. Lacrimile îi năpădiseră faţa şi avea impresia că în curând se va îneca în ele, dar nu-i păsa. O prinse pe sora ei într-o îmbrăţişare şi continuă să plângă amarnic. Nu mai ştia absolut nimic. Nu ştia unde era, ce căuta ea acolo, nu mai ţinea minte cum ajunsese unde ajunsese; nici măcar nu mai părea să conştientizeze de celelalte trupuri neînsufleţite de lângă ea. Sora ei nu mai era. Pentru moment, tot ceea ce îşi dorea era să stea acolo, să nu mai plece, să nu-i dea drumul niciodată.

    Simţi o mână pe umăr. Se întoarse brusc şi văzu o siluetă neagră în jurul căreia plutea un fel de ceaţă. Se uită la umărul ei şi zări acea înfăţişare cadaverică, ce nu îi dădea pace de atâţia ani de zile. Simţi o durere ascuţită pe gât şi, dintr-o dată, creatura ridică mâna, îndreptând-o spre Alida.

    — Nu te atinge de ea! strigă Anastasia din toţi rărunchii şi se prinse de cuier, pe care îl împinse. Acesta căzu oblic între ele şi creatură, fiind mai lung decât lăţimea vagonului.

    Apoi, o aşeză cu grijă pe sora ei pe spate şi îi scoase cămaşa din pantaloni. Trase de ea, astfel încât se rupseră primii trei nasturi de jos şi văzu semnul întunecat, pâlpâind slab, până ce, într-un târziu, se stinse de tot. Aruncă o privire înspre braţul surorii ei şi observă cicatricea de acum patru ani, însă într-o rană deschisă.

    Creatura dădu la o parte cuierul, sfărâmându-l printr-o simplă încleştare a degetelor sale osoase şi putrezite. Acest lucru îi atrase atenţia Anastasiei, care sări în picioare şi se întoarse brusc spre creatură. Încă cu lacrimi în ochi, o privi sfidătoare, ignorând frica desăvârşită care o copleşea. Durerea era mai puternică. Iubirea pentru sora ei şi durerea pierderii sale erau mai puternice decât frica pe care i-o inspiră. Pentru un moment, în ochii ei se citea o dorinţă atât de puternică de a-i oferi răsplata pe care o merită pe deplin, încât începu să simtă că frica pe care o simţea ea, ar fi fost mai potrivită pentru silueta neagră şi ameninţătoare care stătea în faţa ei.

    — Nu ştiu ce eşti şi nici de ce ai făcut asta, dar nu te las să-ţi baţi joc şi de trupurile oamenilor ăstora şi nici să faci şi alte victime!

    Anastasia se trezi că ţipa, plină de înverşunare. Era hotărâtă ca această fiinţă să nu treacă de ea.

    Deodată, sentimentul de dèja-vu o făcu să tresară. Se uită în ochii roşii care o fixau şi începu să simtă că viaţa ei se stinge. Încercă să-şi rămână în fire şi se luptă foarte greu cu răceala care o cuprindea. În jurul ei, imaginea se întunecă. Începuse să se gândească că va muri şi ea, alături de sora ei, însă refuză să accepte acest gând. Îşi impunea sieşi, cu tărie, să rămână în viaţă şi să nu lase creatura asta să scape.

    O mică pâlpâire de lumină se aprinse în dreapta ei. Încercă să-şi mişte capul şi să o privească, însă nu mai avea destulă forţă. Totuşi, în clipa următoare, aripile albastre, luminoase, fâlfairă între ea şi creatură.

    — Iarăşi tu, ăi? spuse Anastasia, simţind cum un zâmbet i se întipăreşte pe faţă. Mulţumesc... o prinse de mână pe sora ei şi închise ochii.

    Când îi deschise, se trezi că o priveşte pe Alida, care se uita în gol, cu o expresie trăznită pe chip, cu mâna ridicată în aer şi cu degetul îndreptat spre uşă.

    — Ali? spuse Anastasia nesigură, iar Alida îşi întoarse capul şi o văzu privind mirată spre mâna sa ridicată, apoi spre faţa ei. Ochii brunetei se umplură cu lacrimi, iar braţele i se petrecură pe după gâtul surorii sale.

    Îşi coborî mâna şi o privi nedumerită.

    — Tu... ai văzut...

    — Nu, n-am văzut nimic, îngăimă Anastasia, ştergându-şi lacrimile. Doar mă bucur că eşti aici!

    — Păi, ştii, eu trebuia să fiu aici. Tu eşti cea care a fugit.

    — Da, da... şi... ce trebuia să văd?

    — Tu... n-ai... adică, ai... se bâlbâi Alida, privind-o neîncrezătoare pe sora ei. Apoi, simţind cum începe să i se zbată ochiul stâng, spuse, aproape şoptit: las-o-așa, Ana. Las-o-așa, după care se întoarse, trântindu-şi fruntea la loc pe geam.

    Anastasia o privi cu ochii mari, apoi ridică din umeri şi se întinse înapoi. Se gândi la coşmarul avut şi nu îi dădea pace. Trebuia să-i spună Alidei, însă nu era timpul acum... Timpul... Mai trăise o dată scena de adineauri, cu sora ei. Era sigură de asta. La scurt timp, Alida adormi, însă ea nu putu închide un ochi. O durere cumplită de spate o făcu să îşi schimbe brusc poziţia în care stătea şi să se îndrepte pe banchetă.

    După numai o clipă, deschise ochii şi se afla în acelaşi compartiment, cu sora ei, care se uita la fel de buimacă şi speriată ca şi ea înspre o femeie de vreo patruzeci de ani, pironită în faţa lor, care le privea uimită.
Sus In jos
Continut sponsorizat




Cele două A Empty
MesajSubiect: Re: Cele două A   Cele două A I_icon_minitime

Sus In jos
 
Cele două A
Sus 
Pagina 1 din 2Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Spectrul Realității :: ★ CATEGORIILE INIȚIALE ★ ::  Povești de groază-
Mergi direct la: