In clasa mea era o fata foarte retrasa, asculta tot timpul muzica si era imbracata tot timpul numai in negru. Nu acest lucru o facea ciudata , dar atunci cand te uitai la ea , in ochii ei, parca iti fura sufletul. Ochii ei erau de un albastru cristalin, si nu era nevoie sa iti zica nimic ca intelegeai totul. Era trista, dar nu voia sa lase sa se vada asta. Tot timpul, lumea se ferea de ea, avea conceptii diferite despre lume, despre persoane, despre educatie. Intr-o zi m-am bagat cu ea in seama sa vad daca ma poate ajuta la un proiect si mi-a raspuns foarte sec: "Unde ai fost tu, cand aveam eu nevoie de ajutor? ". Am realizat ca locul meu nu este acolo, avand in vedere ca nici nu intelegeam la ce se refera, am decis sa plec. Dupa ceva timp am incercat iar sa intemeiez o conexiune cu aceasta fata stranie din majoritatea punctelor de vedere . Aceasta "emana o energie neagra", nu neaparat intr-un sens rau, dar nu te lasa sa te apropii de ea . Cred ca era felul ei in care se apara sa nu fie ranita .
Intr-o zi la liceu, in locul meu obisnuit, a treia banca, perete. Afara ploua torential, iar zgomotul produs de picaturile de ploaie ce se izbeau cu putere de asfalt m-au rapit din realitate si gandurile m-au dus in locurile intunecate din mintea mea . Revenindu-mi usor din locurile unde gandurile m-au plimbat in spatele meu se afla Clary, pune mana pe mine si tresar usor la atingerea ei.
- Hai sa mergem !
-Unde ?
- Doar urmeaza-ma !
Clary, fata care nu-mi lasa loc sa ma apropii de ea, fata stranie care nu lasa sa se inteleaga ca exista ceva bun in ea, ma cheama sa o urmez, ceva nu se lega. Am tacut si am urmat-o . Am mers pe coridoarele liceului, am mers destul de mult, avand in vedere ca liceul in care invatam era unul foarte mare . Ajungem intr-o anexa, situata la subsol, unde nu mai fusesem niciodata, nu cred ca a mai trecut cineva de foarte mult timp avand in vedere starea deteriorata a incaperii. In incapere se afla un birou care e era acoperit cu un strat imens de praf si cateva rafturi pline cu carti, care aratau intr o stare mult mai buna decat restul locului. Insa Clary nu se oprise aici, merge in fundul camerei, muta un raft destul de masiv si dupa in felul in care se chinuia, parea si destul de greu . In spatele lui se afla o usa, la fel de scorojita ca incaperea, incat se imbina perfect, trebuia sa te uiti atent prin camera ca sa o vezi daca nu stiai unde e. Era "locul" ei, ii spun asa ca sa nu ii spun locuinta, avea pe jos o saltea masiva, acoperita cu niste asternuturi frumos colorate si curate, locul era frumos si curat, in spate avea o noptiera unde ii ieseau cateva haine, pe cealalta parte o masuta mica unde se afla o lampa cu o lumina galbena si langa o scrumiera plina cu tigari.
M-am asezat pe saltea si m-am uitat la ea, avea un chip mult mai familiar cand ma uitam atenta la ea, niste trasaturi fine si o statura impuntoare. Se pune langa mine si scoate din noptiera, o sticla de vin rosu. Ii urmaream fiecare miscare, atenta si fara sa realizez imi tinusem respiratia. Nu stiam de ce sunt aici, de ce nu ma suprinde situatia in care sunt, de ce nu ma mai inspaimanta, de ce ? Aveam atatea intrebari in minte si parca nici un raspuns. Se aproprie cu doua pahare de plastic, putin botite si umplute cu vin.
- Presupun ca aici stai, de ce m-ai adus aici !?
Tacerea ei ma facea nervoasa si eram din ce in ce mai agitata, nu intelegeam cum de am ajuns in aceasta situatie, acum cateva zile nici macar nu se obosise sa ridice privirea sa se uite la mine, iar acum ma aflu in locuinta ei, unde nu ar fii trebuit sa fie , oare putea sa fie si mai ciudata fata asta si sa mai aibe multe secrete ?
- Stiu ca esti speriata, eu sunt mai speriata ca tine, eu sunt singura, iar tu ma ai pe mine, eu sunt fata ciudata care de 2 saptamani nu mai stie ce e viata, nu mai suport sa stau in casa cu mama si cu tata, de cand ai plecat e totul negru, eu am devenit neagra, tot e negru pentru mine. Nu stiu ce se intampla, ori esti produsul imaginatiei mele, ori esti o fantoma, ori habar nu am ce se intampla. M am mutat aici si am luat tot ce ne apartine. Hailee, erai jumatatea mea perfecta, erai jumatate din mine, noi doua formam un intreg perfect .
-Nu inteleg, eu nu te cunosteam pana acum cateva zile; esti nebuna, ceea ce spui tu nu e adevarat.
-Incearca sa-ti amintesti ceva despre parintii tai, despre copilarie, despre orice inafara de mine.
-Nu...nu-mi amintesc nimic...nu poate fii adevarat.
Clary, se ridica, se duce la noptiera si scoate un album foto si imi arata poze cu mine, cu mine de cand eram mica, nu aveam cum sa nu recunosc parul ala cret si aceeasi ochii de un albastru cristalin. Nu-mi venea a crede ce se intampla...
- Ce s-a intamplat cu mine? De ce ma aflu aici?
-Am avut un accident, am iesit cu barca pe lac si ne-am rasturnat, te-ai lovit grav la cap si ai intrat in coma, doctorii au zis ca nu pot sa mai faca nimic, dar prin minune ai deschis ochii, pentru cateva ore ai fost plina de viata, dar nu ti aduceai aminte de nimic, nici de mine, nu te recunosteai. Dupa... ai facut un atac cerebral, un cheag de sange ti-a ajuns la creier, dar a fost prea tarziu ca doctorii sa faca ceva, te-au declarat moarta si n-am putut sa suport gandul de a nu te mai avea. Mergeam in fiecare zi in camera mea, a noastra si nu suportam gandul ca tu lipsesti; certurile cu ale noastre erau din ce in ce mai dese si nu am mai suportat, dupa ce am plecat prima oara de acasa si m am ascuns aici, mi-ai aparut . Aproape in fiecare seara, am zis ca innebuneam, ca nu e adevarat.
-Deci... eu sunt moarta si te bantui? Nu-mi pot crede ce-mi spui, mi se pare ireal.
-Imi pare foarte rau pentru tot, a fost ideea mea idioata sa mergem cu barca, este nu mai vina mea. Inca am colierul tau, este cadou de la mine, este semnat pe spate C.C si H.C.
-Poate intr-o alta viata...
-Ti-ai adus aminte?
In acel moment, imi revenisera amintirile, accidentul, spitalul, mama si tata... Colierul de cand eram mica si m-am tuns singura, cand mi-am ciobit dintele, primul baiat pe care l am placut, prima cazatura, Hailee, care era mereu langa mine. Se derulau in fata ochilor mei, amintire cu o amintire, parca era o scurta prezentare a amintirilor mele cele mai semnificative. In momentul ala am realizat golul pe care il simteam si m-a lovit pe neasteptat durerea si ideea ca nu mai sunt. Un plans isteric si un urlet de durere au iesit din mine, iar in acel moment Hailee se ridica, isi pune lantisorul inapoi la gat; eu plangeam pe marginea saltelei si nu puteam concepe ideea de a fii singura, de a nu exista. Hailee se intoarce cu o foarfeca, ne asezam mai bine pe patul improvizat. Imi sterge lacrimile de pa fata si ma strange tare in brate, ma uit la ea nedumerita si inteleg . In acel moment isi infige foarfeca in piept si mi sopteste.
- In alta viata nu am sa te mai las singura. Acum o sa fim amandoua. Te iubesc !
A.I.