Prietenul care mă însoțește mereu

Mergeam liniștit printr-o pădure spre cabana iubitei mele pe un drum forestir pe care îl știam bine din copilarie, când observ ceva ce părea sa fie o o siluetă de copil a trecut prin fața mașinii. Am pierdut controlul volanului încercând să îl evit, dar m-am izbit într-un copac. Când am reușit să ies într-un final din mașină, am evaluat rapid pagubele. În ciuda cunoștințelor mele în mecanică,îmi era imposibil să o repar în timp util cu uneltele de urgență din portbagaj. Așa că mi-am luat bagajele și am pornit spre cabană prin pădure. Avem de parcurs un drum de 10-15 minute.

În timp ce mergeam, auzeam un sunet care semăna cu ticăitul unui ceas. Tic. Tac.  Am crezut că mintea mea abereaza din cauza fricii de a merge noaptea singur printr-o pădure prea deasă. Am început să mă uit din ce in ce mai speriat si mai des spre copaci. Aveam impresia ca văd mișcare în spatele lor,că văd o siluetă, că sunt urmărit. E Doar imaginația mea,nu e nimeni acoo. E o pădure, probabil e doar o căpriaoră la fel de speriată ca și mine.

Brusc, sunetul e mai aproape și sună mai real și mai clar decât orice am auzit vreodată. Tic-Tac,Tic-Tac... Mă opresc pentru a mă uita în jur. Sunetul s-a oprit brusc,din fericire pentru mine.
Mi-am continuat drumul. După ceva timp iar am văzut silueta. Era la 5 metri depărtare,nu cred că a observat că o văd. Sau vrea sa nu o observ. Apoi ticăitul ceasului a revenit. Am început să mă apropii de siluetă. Nu e real. E doar imaginatia mea. Nu poate fi real. Sunt un adult,e doar o umbra ciudată,sunetul e doar în mintea mea. iar ticăitul se auzea din ce în ce mai tare. Până la urmă, silueta a dispărut la fel ca și sunetul acela straniu. Din cauza întunericului nu i-am văzut fața.

După ceva timp, am găsit cabănuța iubitei mele cu luminile aprinse. Mă aștepta. M-am îndreptat spre ea nerăbdător să ne reunim. Nu a răspuns nimeni. Probabil e doar la toaletă,sau a adormit,nu am de ce să îmi fac griji.  Apoi am deschis ușa și am înaintat pe holul mic,luminat doar de șemineul de la capătul său. Am intrat în camera de zi și ceea ce am văzut a fost terifiant... Cabana era plină de cadavre. Unora le lipseau membrele iar altora le lipseau ochiul stâng. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Îmi zăresc iubita și mă îndrept spre ea plin de speranță,și o iau în brațe,de la spate. Nu. Nu e real. Se întâmpla din nou. E doar imaginația mea. Nu e real. Au trecut 5 ani de la problemă.

Deodată simt o respirație caldă pe gâtul meu, ticăitul ceasului revine și aud cuvintele ”Tic-Tac, timpul tău a expirat, Tic-Tac”. Apoi lumina cabanei se stinse.
Mă trezesc următoarea zi în patul meu si respir ușurat că a fost doar un vis. Mă întind după telefon pentru a-mi suna iubita. Nu pot. Nu din nou... murmur în timp ce realizez că patul de care sunt legat cu cătușe nu e al meu și că mă aflu,după 5 ani lungi, în același spital de psihiatrie. Nu înteleg de ce. Omul acela ma urmărește, însoțit de sunetul acela. Tic-Tac. El mă obligă să fac totul. Nu e vina mea. Îl vad în colțul camerei și încep să țip îngrozit. Nu înțeleg cum este mereu lângă mine. L-am ignorat atâta timp. Orice îmi șoptea, oriunde eram și în orice moment, era lângă mine. Puteam să îl ignor. M-a ajutat să scap din acest spital acum 5 ani. Mă va ajuta și acum,dacă îl ascult suficient de bine.