Colecţie de poveşti de groază

 

 Acum 2 luni, fratele meu a decis să meargă la sărbătoarea zilei orașului. A pornit pe bicicletă, parcurgând un traseu prin cartierul cel mai pustiu din preajmă. Era cel mai liber, așa cum nu avea mulți locuitori, iar drumul nu era niciodată traficat. L-am ajuns din urmă cu mașina pe la periferia acelui cartier.
  -De ce nu m-ai așteptat? Puteai să mergi cu mine, am spus eu.
  -Ar fi luat o veșnicie. Am vrut să mă pornesc singur.
  -Când o să vii înnapoi va fi prea întuneric. Nu-ți dau voie să umbli singur prin oraș, așa că lasă bicicleta și urcă în mașină.
  -Și ce să fac cu ea? Să o dau la fier vechi? Întrebă el.
  -Pune-i cătușa și leag-o de un zid. Ține cheile cu tine, mai târziu o să revin eu după ea.
    După ce legă bicicleta cu o cătușă de un gard de sârmă, a urcat în mașină și am mers mai departe. Aveam de gând să îl duc acasă când se va face întuneric, după care aveam să vin după vehicul cu mașina. Așa cum era minor, nu îi puteam permite să meargă singur pe întuneric, în oraș, și mă bucur că așa am făcut, altfel această istorie ar fi avut alt final.
    (...) După ce se făcu târziu și înnoptă, am urcat iar în automobil și mi-am dus fratele acasă, trecând prin același cartier. Din trecăt, ne-am uitat dacă bicicletă era la loc. Am observat-o, ceea ce însemna că dacă nu a dispărut ziua, acum la sigur acolo rămâne. Cu toate astea, am avut impresia că cineva stătea în umbră și se uita, dar nu am reușit să deslușesc dacă era cu adevărat un om sau mi se păru mie. L-am lăsat pe Andrei acasă și m-am întors cu automobilul spre acel loc de unde urma să îi iau bicicleta. Mergând prin acel cartier, am observat doar câteva lumini aprinse la geamuri. Cred că majoritatea erau încă la concert sau dormeau. Pe străzi nu era nimeni. Era pustiu iar sunetul roților era singurul zgomot. În sfârșit, pe la 22:00 am ajuns la acel loc. Bicicleta era legată de un gard de sârmă aflat între 2 case părăsite. Am intrat cu mașina în acest spațiu, parcând lângă peretele de piatră. Când am ieșit din mașină, am observat un om care stătea cu spatele la mine, aflându-se la colțul casei. Era înalt și purta haine negre, cu gluga pe cap. Mirosul era cam neplăcut, aveam senzația că mă aflam lângă o mlaștină. Am mers spre bicicletă ca să scot cătușa, dar observ că cineva a băgat sârma în roată, fiind imposibil să o scot. Neavând un clește, am început să trag de ea. Speram că se va rupe de la sine, dar nu era acel moment miraculos. Deodată, mirosul devenise și mai insuportabil, acum simțeam chiar putrefacție in jur. Aveam impresia că ceva se afla în urma mea, dar nu aveam curajul să mă întorc.
  -Băiete, ai nevoie de ajutor? Aud eu o voce cam neclară, auzindu-se saliva clefîond în gura cuiva. Vocea era cam stinsă, de parcă nu avea putere de a vorbi.
    Mă întorc încet, sperând să văd un simplu alcoolic, dar de fapt, în fașa mea era o nămilă palidă, cu fața umflată, ochi adânciți în orbite și cu fața desfigurată, iar nasul îi lipsea. Din gură scuipă pe jos 2 viermi. Am strigat cât de tare am putut, dar mortăciunea mă împinse jos. Mă retrag în urmă, iar creatura cu fața de mort se pune în genunchi și încearcă să strige, dar iese doar o respirație profundă și deranjantă, ce mirosea groaznic. Observ la spatele meu o bară de metal și, fără a mai sta pe gânduri, o iau și lovesc ciudățenia cu ea în față. Monstrul cade pe spate, fiind uimit de acest gest. Mă ridicasem de pe jos și fug spre mașină, intrând în ea și încuind ușa. Mortul însă se ridică incredibil de repede în picioare, repezindu-se spre mine.
  -Pe tine chiar nu te-a durut?!
    Spre surprinderea mea, creatura cade la pământ. Credeam că e gata cu el, poate avea o reacțiie întârziată... Eram gata să pornesc mașina, când simt că aceasta se cutremură. Nu doream să cred asta, dar mortul se târa sub mine. Deodată, sare în picioare la cealaltă fereastră și lovește în geam cu aceeași bară pe care o folosisem. După ce sticla a crăpat, a mai lovit o dată, spărgând-o. Aruncă bara la o parte și își bagă capul în vehicul, de data asta urlând. Scuipă pe jos câțiva viermi scurți dar groși, făcându-mă să urlu și mai tare, apoi îl lovesc cu piciorul în așa-zisa față. Pornesc vehiculul și încerc să mă lovesc de perete ca să îl turtesc cumva. Prima dată, am dat în 2 tomberoane, dar nu avea efect, căci el se ținea de mașină. Apoi, am dat în peretele casei, strivindu-l mai bine. Încercam să fac viraje ca să ies, dar creatura se enerva și băgă mâna prin geam. Mă zgârâie pe partea dreaptă  a feței, făcând sângele să curgă imediat. Din cauza loviturii sale, mă lovesc de geamul lateral și pierd controlul volanului, iar mașina se lovește de gardul de sârmă. Aparent, monstrul s-a înfipt în câteva fire, după cum striga și se ținea de spate. Am deschis cu repeziciune ușa și fug spre stradă. În sfârșit ies din acel spațiu, lăsând mașina și bicicleta în voia sorții. Când am privit în urmă, nu am mai văzut mortul. Unde s-o fi dus?
    Merg pe stradă mai liniștit, analizând ce se întâmplase. Eram fericit că am scăpat viu, dar nu eram sigur dacă mă va lăsa în pace. Trecând pe lângă o gură de canalizare, vedeam cum s-a mișcat capacul. Înainte de-ami da seama ce s-a întâmplat, acel mort iese de acolo, apucându-mă de picior, iar eu eram la pământ iar. De data asta mă trăgea în canalizare. Strigam după ajutor, dar nu era nimeni pe drum, nimeni nu mă auzea. Am încercat să îl lovesc iar cu celălalt picior, dar am renunțat când am văzut că încerca să îl muște. Nu aveam nici o armă cu mine, doar cheia de la mașină. Într-un act de disperare, îmi vine cea mai prostească idee. Scot cheia din buzunar și, cu ochii închiși de greața ce avea să urmeze, încerc să i-o bag în față. De data asta, un strigăt nebun se auzi, chiar dacă glandele sale erau aproape putrezite. Am deschis ochii și de data asta eram eu cel care avea să verse. I-am înfipt cheia în ochiul drept. Mortul îmi dă drumul iar eu, văzându-mă liber, mă ridic în picioare și arunc capacul pe el, duppă care fug cât mai repede de acolo, asigurându-mă că nu mă urmărește.
    Mai departe ajung într-un parc unde, din fericire, erau câțiva oameni. Aici am răsuflat ușurat și am mers mai calm. Am ajuns acasă peste o oră și jumătate, fiind extenuat și fizic, și moral. Am mințit părinților cum că aș fi fost atacat de 2 tâlhari și am scăpat ca prin minune. De aici au pornit lămuriri, declarație la poliție, care nu avea nici un rost. Acel monstru, acea creatură nu era om, chiar dacă avea aceleași forme morfologice. Chipul său și acțiunile dovedesc că era ceva din lumea de dincolo. După ce am pățit asta, nu am mai mers niciodată singur prin acel cartier, mai ales prin întuneric, deși, o lună în urmă, o fată a fost găsită moartă în canalizare. Corpul ei era plin de mușcături. Era devorat.

Ți-am promis că le voi citi
Ultima poveste mi-a plăcut, totuși eu dacă vedeam că nimeni nu e pe stradă și e noapte lăsam bicicleta baltă, dar el a fost destul de insistent să o scoată și a atras atenția creaturii.