“Here is the world. Beautiful and terrible things will happen. Don't be afraid.”
―Frederick Buechne.
Capitolul 9
Femeia ma priveste tulburata.Picioarele mele sunt pline de sange,dar,totusi,ca prin minune,mai rezista.Simt cum ard toata si cum ma topesc incet,incet in fata acestei creaturi.Incerc sa fac un pas,dar cad in genunchi.Femeia ranjeste.Ma ridic,spre uimirea ei,tinandu-ma de scaun si aplecandu-ma un pic in fata din cauza durerii.Cu coada ochiului vad o silueta translucida.Se misca rapid.Face cercuri in jurul nostru,dar femeia nu pare deranjata. Silueta se roteste,se roteste,si intr-un final dispare.
-Jasmine,imi spune femeia.
-Janet,spun dispretuitor.
-Janet,se corecteaza ea,vreau sa iti spun ceva.Esti o persoana unica.Esti puternica,chiar daca nu vezi asta.O parte din mine te adora….certitudinea ta morala,modul in care lupti pentru ceea ce crezi,stiind ca asta te va distruge.Dar aceasta parte a mea care te adora nu este partea care ia decizii dure.
Ma incrunt inclinand capul.Femeia continua:
-Oricum,Janet,tu ai fost adusa pe pamant pentru a arata calea mortilor si pentru a lumina raul.Sa nu te indragostesti.Niciodata.Dar daca o faci…continua femeia in timp ce chipul I se intuneca…vei avea doar ghinion si vei suferi o moarte tragica.
Nenorocita.M-a blestemat.
Imi zambeste jalnic si cu pasi inceti iese din camera lasandu-ma singura.Cad pe scaun si imi pun capul intre maini.Simt cum lacrimile imi ard obrajii.Liniste.E o liniste mortal care ma agita mai mult decat mi-ar trebui.Lupt cu demonii mei proprii.Pierd.Ma devoara trimitand tot felul de amenintari si iluzii false,care doar ma doboara.Durerea si frica a determinat daramarea un zid care parea foarte solid.Singele de pe picioare era intunecat,si inca curgea.Sunt destul de constienta ca nu pot merge singura.Tremur.Aici voi muri,singura,pierduta si uitata.
Simt cum o lumina strabate camera.Un zgomot puternic ma face sa imi acopar urechile.Lumina e prea orbitoare si sunt nevoita sa inchid ochii.Simt cum cineva ma ridica.Deschid ochii si vad aripi.Niste aripi uriase,negre care par mult prea dure.Incerc sa vad fata persoanei care m-a ridicat,dar e prea luminoasa.Dar ii pot vedea zambetul jucaus schitat pe fata stralucitoare.Inchid ochii.E placut.E cald.Ma simt salvata.Simt cum toata durerea se evapora,si raman numai eu.
-Janet?aud o voce cunoscuta.Esti bine?
Imi deschid involuntar ochii.Sunt din nou in infirmeria scolii.O vad pe Max cu ochii inlacrimati.Lisa si Liam sunt in dreapta mea.Par tristi.Max ma imbratiseaza si imi spune incet:
-Sa nu ma mai sperii niciodata.Ai tot dormit incontinuu patru ore.Si ce ai patit la picioare?Ce as fi facut eu fara tine,Janet?
Imi aduc aminte de tot:de femeie,de tortura,de blestem si de ingerul cu aripi negre.Imi trec o mana prin par si ma ridic incet.Picioare imi sunt bandajate.Nu ma pot tine pe picioare.
-Ai nevoie de odihna,mi spune Liam grijuliu si ma aseaza pe pat.
-Cum am ajuns aici?intreb inclinand capul.
-El te-a adus,spune Liam si arata spre o silueta cunoscuta din camera care sta pe pervaz si priveste afara.
-Alex!strig uimita.
Alex isi intoarce fata spre mine si imi zambeste.Acela zambet care m-a incurajat de fiecare data si care a fost cu mine.Mi-a lipsit mult.
-Il vedeti?intreb suspicioasa.
-N-ar trebui?intreaba Liam usor amuzat.
Alex se incrunta.
-Puteti sa ne lasati singuri?intreaba cu un ton ingrijorat.
Max si Lisa isi zambesc.Liam le trage pe amandoua afara.
-Deci,intreb eu,ce scuza ai?
-Jasmine.
-Resping scuza.
-Asculta!spune iritat.
-Nu.raspund ridicand o spranceana.
Alex ofteaza puternic si se aseaza pe pat.
-Si ce scuza ai vrea?ma intreaba incet.
Ridic din umeri.As vrea sa imi spuna ca a uitat de Jasmine si ca se va putea intoarce aici,pentru totdeauna.Dar cum sa-I spun?
-Si ce s-a intamplat cu Jasmine?intreb intr-un tarziu.
Alex ma priveste ingandurat.Ochii albastrii par suparati.Am spus ce nu trebuia?
Ne privim cateva secunde,dar el tot nu raspunde.Ma gandesc ca ar trebui sa nu spun nimic.Imi zambeste dulce,dar realizez ca ochii lui sunt indurerati.Clatin capul,incercand sa-l incurajez.Atrag atentia la tricoul lui negru si blugii de aceeasi culoare,care stau largi pe el.
-De ce te atrage negrul?spun incercand sa creez o conversatie.
-Nu prea stiu,spune uitandu-se in oglinda.Negrul e o culoare modesta,dar si aroganta,este o culoare ciudata,incurcata,usoara si totusi misterioasa,adauga neincrezator.Este un mod de a spune:”Eu nu te deranjez,deci nici tu nu ma deranja.”
Raspunsul lui ciudat ma face sa zambesc.Nu imi vine sa cred…Alex s-a intors.Cred ca asta e ceea ce imi doream eu defapt.Sa il vad.Inca o data…
Usa salonului se deschide incet,si o mana alba apare tremurand.Apoi si restul corpului.Kazimir.
-Te-ai intors,spune privindu-l pe Alex.
-Se pare ca da,raspunde acesta usor iritat.Nu te voi lasa sa te joci pe aici,Kazimir.Ajunge.E timpul sa dispari.
-De ce?intreaba Kazimir printer dinti.Eu ma distrez aici.Si daca eu trebuie sa dispar,atunci dispari si tu.Nu realizezi?Suntem la fel!
-Obisnuiam sa cred ca esti ca mine…atras de intuneric.Dar,apoi am descoperit:tu esti intunericul!
Kazimir zambeste.Apoi isi intoarce chipul spre mine.Ochii reci si negrii imi dau fiori.Isi clatina capul si imi zambeste.
-Esti blestemata.sopteste convingator.
Hei!Scuze ca nu am mai scris.Nu prea am idei si nici timp.Oricum,imi pare rau daca e prea scurt sau daca sunt greseli.Astept critic si pareri constructive!