Din păcate, afară ploua cu găleata. N-am avut încotro decât să o luăm la fugă. Când am ajuns acasă la Ashley, o amețeală puternică m-a făcut să-mi pierd echilibrul, clătinându-mă. M-am prins de clanța ușii și am simțit cum pielea îmi ardea cu putere. Am tras mâna speriată și atunci mi s-a făcut rău de-a binelea. Piciorul mi-a alunecat pe scară, iar Ashley s-a întins să mă sprijine.
- Ești în regulă? m-a întrebat încet, în glas observându-i-se îngrijorarea.
Am vrut să-i răspund, dar n-am putut. În jurul meu totul s-a estompat. O senzatie puternică de greață m-a pătruns, iar ultimul lucru pe care mi-l amintesc este strigătul disperat al celei mai bune prietene.
Cred că am fost inconștientă vreo două ore. Când m-am trezit eram în camera mea, iar Ashley stătea lângă mine vorbind încet la telefon.
- Mamă, nu mai înteleg nimic! a exclamat în șoaptă. Ce se întâmplă? A tăcut pentru o clipă. Eu vreau să știu ce are Rose! A aruncat o privire rapidă spre mine. Eu mă prefaceam încă inconștientă, mai trăgând din când în când cu ochiul către ea. Mamă, grabește-te, te rog! Mai tăcu o clipă, după care zise: Bine. Aștept pâna se trezește să văd cum se simte și apoi te sun. Pa.
Ashley închisă telefonul și plecă din cameră. După ce am auzit-o cum coboară scările, m-am ridicat din pat și am văzut ca durerea de cap nu dispăruse complet. M-am chinuit totuși să cobor scările și să ajung în bucătărie unde Ashley pregătea ceva de mâncare.
- Ashley, ce s-a întâmplat?
- Doamne, Rose! a zis ea sărind în picioare. De ce te-ai ridicat din pat?!
- Mă simt bine, am spus simplu. De ce aș fi rămas în pat?
- Nu arăți bine! spuse ea nervoasă.
- Gata, gata! am liniștit-o eu. Nu s-a întâmplat nimic.
- Ai înnebunit?! Ai uitat cum faceai?! Parca erai posedată! țipa ea gesticulând din mâini.
- Ce? am spus eu încet. Știi ce, nu contează asta. Ce facem aici? Parcă eram la tine acasă, am spus încruntându-mă.
- Păi, eram. Dar după ce ai leșinat, m-a apucat și pe mine durerea de cap. Am încercat sa intru în casă, dar clanța ardea! Așa că, te-am luat în brațe și am plutit până aici.
- Serios? Chiar ai plutit atât? am întrebat surprinsă.
- Păi, a trebuit, zise ea ridicând din umeri.
- Cât timp am fost inconștientă?
- Cateva ore.
- Oh! Acum, explica-mi și mie ce se întamplă.
- Tu crezi că eu știu?! Mama a zis doar ca trebuie să ne închidem în casă și să nu lăsăm pe nimeni să intre. Pe absolut nimeni. Nici măcar pe ei.
- D-dar... N-are nicio logică! Cum să nu-i las să intre?!
- Mama a zis că ei pot intra aici printr-un alt mod. Fără să fie nevoie să deschidem ușa. Uite Rose... știu că e greu. Și pentru mine e greu. Nu înțeleg nimic și știi cât de mult mă deranjază asta. Dar în siuații ca asta, trebuie să avem încredere în ei.
Am stat o clipă pe gânduri. Avea dreptate. În situații critice, trebuie să te bazezi pe familia ta. Mereu. Așa ca i-am spus că am înțeles și am plecat spre camera mea, gândindu-mă cum ar putea intra părinții mei în casă fără ca ușa să fie deschisă."Poate intră pe fereastră", am gândit eu. "Oh, sau poate ca intră prin horn ca Mos Crăciun!"
În timp ce mă gândeam la toate posibilitățiile ridicole de a intra în casă, telefonul meu a sunat. M-am rugat să fie mama sau tata, dar din păcate (și din fericire) era Adam. Am răspuns la telefon zâmbind:
- Alo?
- Bună Rose. Sunt Adam, a spus el cu o voce tensionată
- Da, știu, am spus chicotind
- Ce mai faci?
- Ăăă... Bine. Tu?
- Sunt bine. Știi, eu te-am sunat să te întreb ceva.
- Da? am spus cu sufletul la gură
- Păi, știi...ăă... voiam să... ăă... să te înteb, ăă... dacă... știi tu... dacă vrei... să ieși cu mine, a zis el bâlbâindu-se.
- Sigur, am răspuns încercând să par indiferentă
- Perfect, a zis el detensionându-se. Ce zici de sâmbătă? Un picnic?
- Da, sigur. Rămâne pe sâmbătă. Atunci, mai vorbim, nu?
- Da. Ăăă.. pa!
- Paa! am zis închizând telefonul.
Chiar când voiam să merg să-i spun lui Ashley ce s-a întamplat, telefonul a sunat din nou. De data asta a fost...
Păreri? Scuze dacă sunt greșeli și scuze și pentru întârziere. :oops: Examenul ăsta mă omoară!!
:SP: