La prima vedere, strigoiul pare nimic altceva decat contrapartea romaneasca a vampirului din tenebrele occidentale. Foarte departe de adevar. Printre cele mai inspaimantatoare duhuri necurate din mitologia populara romaneasca, entitatea in cauza poate avea sex masculin (strigoiul, steregoiul) sau feminin (strigoaica, striga). Originea cuvantului este si astazi controversata, o parte a cercetatorilor sustinand ca termenul are obarsie latina (Strigosus - descarnat, Strix - huhurez supranatural care, in timpul noptii, suge sangele copiilor mici). Mai plauzibile par explicatiile altor specialisti care sustin ca « strigoi » vine din aceeasi limba arhaica romaneasca, fiind o adaptare a verbului Strig - care semnifica in acest context strigat de spaima, tipat de frica.
Daca mergem mai adanc in timp, descoperim ca temerile si credintele in puterile malefice ale mortilor sunt larg raspandite in intregul spatiu indoeuropean. In primul rand, frica de sufletele mortilor are la baza convingerile omului arhaic in post-existenta sufletului si, mai ales, in puterea acestuia de a se intoarce printre cei vii. In al doilea rand, cu mult inainte de aparitia crestinismului, se credea ca orice om are doua suflete. Unul dintre ele are capacitatea de a parasi usor trupul, in somn si, in calitate de dublu al fiintei umane, poate fi capabil de acte si fapte independente de vointa celui adormit. Probabil ca de aici a aparut si credinta romaneasca conform careia exista doua tipuri de strigoi, cei vii si cei morti. In prima categorie intra personaje umane in viata, dar cu insusiri infernale, demonice si vrajitoresti, iar in cea de-a doua sunt grupati strigoii "clasici", mortii neodihniti care bantuie neincetat.